Image Image Image Image Image Image Image Image Image Image

UAP | iulie 21, 2019

Scroll to top

Top

Artă și sacralitate

Administrator

Ofranda memoriei
„Armele lui Satan sunt viaţa şi moartea/Armele lui Isus sunt moartea şi Viaţa” – Charles Pégui
Această ediţie din seria Artă şi sacralitate este dedicată memoriei celor doi artişti care au făcut parte frecvent din selecţiile manifestărilor organizate la Focşani, doi artişti importanţi pentru cultura contemporană românească – pictoriţa Dany-Madlen Zărnescu şi sculptorul Alexandru Grosu, care au părăsit această lume în acest an.
Moartea lor ne confruntă din nou cu nucleul problematic al relaţiei dintre viaţă şi moarte, cu interogaţia supremă a fiinţei conştiente asupra condiţiei lor, asupra funcţiei lor în perspectiva unei legităţi, a unui sens, a unei necesităţi sau a hazardului lor refractar faţă de sens.
Efemeritatea, dimensiune definitorie a condiţiei umane, şi caducitatea, atribut esenţial al materiei, al configuraţilor sale potenţate tragic de conştiinţa realităţii lor inevitabile, generează cultura, acest extraordinar instrument de eufemizare a brutalităţii relaţiilor dimtre fragila fiinţă umană şi lume, după definiţia lui Henri Bergson. Cultura funcţionează în două planuri aderente pe direcţia discursului temporal structurat în viitor, prezent şi trecut,
Ca sistem de strategii prospective, şi ca vast şi activ câmp al memoriei. Memoria culturală conservă urmele prezenţei, recuperate din uitare care este adncire a morţii dublatăastfel, dar niciodată cu adevărat ireversibilă odată înregistrată în depozitele sale. În spaţiul dens al culturii, care elaborează schemele axiologice, se afrontează raportul de valoare între viaţă şi moarte, atributele lor esenţiale, moartea fiind în cele mai multe culturi valoarea suprem negativă. Ceea ce accentuează teroarea morţii este lipsa de sens pe care o proiectează şi asupra vieţii. Deschiderea spre sens o operează în culturile care depăşesc hedonismul şi fundamentul materialist şi descoperă/redescoperă sensul major, sacrificial. Modelul Cristic, modelul absolut al sacrificiului Dumnezeului-om pentru lume fracturează evoluţia a marilor culturi al căror sens tragic era dat de pasiunea lor vitală şi absolutizarea dimensiunii istorice, a experienţei pragmatic existenţiale, a pragmatismului social şi politic, dimensiune care şi-a recucerit în prezent autoritatea şi seducţia.
Prelucrat simbolic, în diverse formule stilistice, acest model absolut devine tema artiştilor reuniţi în expoziţia dedicată aderenţei dintre artă şi sacralitate în 2014. Cel mai explicit enunţă tema Liviu Nedelcu într-o interpretare a momentului esenţial al Învierii, într-o cheie cromatică simbolică, în urma Hristosului înviat rămânând giulgiul devenit în această variantă negru, o masă de umbră, pe care citează unul dintre textele aporetice ale lui Arsenie Boca referitor la valoarea credinţei noastre în funcţie de realitatea învierii.
Intens concentrată pe un simbolism radical care reuneşte motivele crucii şi arborelui cu cel violent al securii, instalaţia lui Gheorghe Zărnescu transpune tema triumfului vieţii eterne asupra morţii care mediază această sublimare, reprezentând acest miracol prin laconica imagine a cozii toporului care devine Crucea, verticala ei autoritară dominând un câmp de securi şi cruci risipite în jurul axului central. La fel de densă ca semnificaţie este lucrarea lui Alexandru Grosu, o formă lapidară din marmoră care conţine un tors uman, cumulând semnficaţia ieslei Naşterii şi raclei punerii în mormânt.
Momentul răstignirii nu apare reprezentat de artiştii care expun, dar este referinţa de fond în compoziţii complexe ca aceea a lui Mihai Chiuaru, cu Sfânta Fecioară purtând în sânul ei Crucea, condensată figurare a Fiului, ofrandă sacrificială, alături de Potirul care conţine ofranda sângelui divin, schemă sinecdotică a destinului sacrificial. Concentrarea simbolică, cu ambiguitatea de sens a potirului răsturnat, şi ermetismul iconic nu afectează picturalitatea facturii, specifică artistului. Acelaşi ermetism a cărui subtilitate constă în izomorfismul dintre silueta umană şi cruce suport al expierii şi glorificării, şi care se identifică cu Hristos însuşi, apare în tabloul lui Ilie Boca. Picturalitatea care dizolvă acuitatea formelor permite asimilarea acestei figuri cruciforme încununate de un nimb ce îi atestă sfinţenia şi care conţine o cruce de mai mici dimensiuni, Fecioara Mamă purtând în pântece Pruncul Sfânt.
Sinecdoca este tropul pe care îşi construiesc discursul sculptorii Petre Marian, care figurează drama Răstignirii cu întreaga ei brutalitate, prin mâna ţintuită cu un piron, într-o compoziţie fragmentară, de o mare expresivitate, şi Octavian Mardale, într-o compoziţie bazată pe relaţia plin-gol, în nişa decupată într-un volum de lemn este încadrată mâna, semn care desfăşoară întreaga sarcină cristică, de la creaţia lumii la binecuvâmtare, vindecare şi expiere, şi căreia culoarea albastră îi indică semnificaţia.
Grupul statuar al lui Ion Iancuţ reprezintăaltă secvenţă din ciclul răstignirii – Coborârea de pe Cruce. Sfântul Ioan susţine trupul inert al lui Isus, într-o mişcare descendentă iar jocul dintre suprafeţele şlefuite – chipurile, mâinile – şi cele brute, neprelucrate, dincolo de exigenţele volumetriei exprimă plastic dramatismul scenei. Naraţia desfăşurării evenimentelor ce urmează crrucificării este continuată de Mircea Roman cu o “Pieta” într-o versiune stilistică cu puternică amprentă păgână specifică expresionismului său din anii ’80. Crucea monumentală din blăni de lemn puternice, acoperite cu imagini/semne simbolice condensează tema desfăşurată narativ, simbolic sau ermetic a sacrificiului ofrandă şi glorificare.
Complexitatea nucleului tematic al Ofrandei care, în traseul sacralităţii ca deschidere a divinului spre uman prin legământ culminează cu sacrificiul, implică mai multe trasee şi grade de apropiere de centrul său iradiant, de la aderenţa totală la declinul în darul desacralizat, cu ambiguităţile lui intenţionale, la comision, la oferta corupătoare. Dar traseul ofrandei sacre pe care îl pun în scenă artiştii reuniţi în expoziţie este concentrat în naraţiunea prezenţei teandrosului între oameni, de la kenoza în sânul Fecioarei la moartea ofrandă. Aurel Vlad realizează, în grupul statuar al Prezentării la templu debutul acestui periplu. Imaginea realizată în stilul vital şi fastuos al celei mai recente formule stilistice, îl arată pe Sfântul Iosif din aceeaşi familie cu Adamul Genezei, ca un zeu vegetal, oferind spre recunoaştere Pruncul Divin celor doi slujitori ai Templului.
Intersectăm acest traseu al ofrandei cristice pentru a urma versiunea mult mai relaxată a divinului cu umanul delegată îngerilor, protectori şi mediatori ai oamenilor a căror ofrandă este credinţa, încrederea în sensul ei protector, aşa cum o figurează Silvia Radu, prin dialofgul dintre două personaje, un înger tipic ca expresie marilor figuri calofile şi colorate în alb şi albastru, îngeri sau divinităţi ale vechii Elade, şi o femee profană într-o rochie intens colorată, o scenă a păcii instaurate de prezenţa anggelică.
Gestul prezentării Ofrandei îl regăsim în scena votivă reprezentată de Onisim Colta în pictura sa-obiect, Ofranda devenind simbolul arhitectural al creaţiei sale, Biserica, reprezentăre a lumii creştine, mireasă şi mamă dedicată lui Hristos, şi spaţiu al manifestării sale liturgice. Spaţiul sacralizat apare ca o temă adiacentă în pictura lui Marin Gherasim care expune una dintre ipostazele din ciclul Absidelor albastre, cu densitatea ei de semnificaţii, de la funcţia în economia liturghiei la isomorfismul cu sânul matern.
În obiectul fastuos în simplitatea sa rurală, agrară, construit dintr-o jumătate de pâine spectaculoasă, Dan Palade adânceşte forma peşterii sălaş al naşteriii, şi grota şi pâinea fiind simboluri tradiţionale ale maternităţii. În cheie mult mai abstractă, deşi la fel de dependentă de o densitate materială, pictura Danei Constantin transpune problematica unei ierarhii a energiilor puse în joc de parcursul divinului materializat, prinrtr-o schemă topică geometrică, un discurs de esenţă esoterică.
La fel de bogată ca materialitate cromatică, lucrarea pictoriţei Dany-Madlen Zărnescu desfăşoară, în maniera celor mai vechi tipuri de textile parietale, covoarele vârstate, o suită de verticale colorate în tonuri rupte de roşu, albastru, verde şi alb într-un spaţiu de fond negru-brun, sumbru care descriu curgerea inexorabilă a timpului disimetric. În acest context al unei realităţi/lumi intens materiale şi narative, Liviu Mocan contrapune geometrismului simbolic ordonator, schematismul la fel de simbolic al figurii umane din desenul lui Leonardo da Vinci, în care Omul ca măsură cosmică subîntinde, înscris în patratul perfect, la rândul său înscris în cerc, universul.

Alexandra Titu

afis