Image Image Image Image Image Image Image Image Image Image

UAP | iulie 16, 2019

Scroll to top

Top

Salutări din Cișmigiu @ București

Salutări din Cișmigiu @ București
Administrator
Pentru mine, parcul Cișmigiu este inima Bucureștiului. De fiecare dată cînd am nevoie să atenuez zgomotul și furia zilei, mă duc acolo. Nu trebuie să fac mare lucru, e suficient să stau ca un moș pe bancă. Dacă e mijlocul săptămânii, e cu atît mai bine, partenerii mei de deambulație sînt și mai puțini, extremele vîrstelor par foarte bine reprezentate: bătrînii și copii sînt tot timpul prezenți. Copilărind aici, Cișmigiul funcționează în cazul meu ca o mare instalație de depresurizare psihică , e sînul lui Avraaam, o grădină edenică ce mi se adresează direct. “Pairidaeza” era cuvîntul vechi persan pentru parc, aceste grădini ale desfătării unde miza este să se pună în act versul din Baudelaire: “Là, tout n’est qu’ordre et beauté, Luxe, calme et volupté.” Natura domesticită și ordonată a fertilizat în așa măsură fantezia umanității încît orice imagine a raiului face apel în mod inevitabil la o grădină. “Pairidaeza” persană care însemna grădină cu ziduri (îngrădire) a fost preluată frenetic, ștafeta fiind dată prin greacă și latină pînă în limbile moderne. A creat “paradis”, varianta ordonat-monoteistă a Cîmpiilor Elizee. E locul de dincolo unde natura, prima creație a lui Dumnezeu, trăiește în armonie deplină cu suprema creație a lui, omul. Orice parc tinde să aibă acest tip de efect. Evident, niciodată nu-l va realiza pe de-a-ntregul, se întîmplă multe grozăvii în paradis. Aici am fost mușcat de un cîine prima oară, am văzut copii batîndu-se tot pentru prima oară, iubiți certîndu-se, ciori devorînd un porumbel accidentat. În explozia primăverii, odată cu guguitul păsărilor și țipetele reconfortante ale copiilor apar nebunii parcurilor. Sunt familiari și lugubrii, discută în cavalcade cu spirite fie blînde, fie agitate. Nu ești sigur niciodată că tot suspinul și întristarea a dispărut, că nu mai există niciun pericol, nebunii te avertizează că în continuare există amenințări nevăzute. Parcul ca paradis terestru presupune că-n momentul în care natura a fost aseptizată, domesticită, cînd nu mai există primejdie pentru om, se instaurează calmul și voluptatea, astenia ce anulează răul. Firește că nu-i așa. Ba mai mult, parcul este un aparat psihic de tip turnesol. Pune în evidență la modul plenar faptul că răul nu are consistență naturală, că este produs de oameni sau doar numit de oameni, că-l purtăm cu noi oriunde ne-am duce. Degeaba scopim natura de nesiguranțele pădurii, cînd apare un om în “pairidaeza”, se luminează scena, Lucifer apare.
Giuliano Nardin are ca ritual zilnic o plimbare în Cișmigiu cu fiul său. Seria de lucrări expuse acum sunt toate realizate în 2018, și pun în scenă exact acest tip de ambivalență a parcului. Pentru Giuliano e un loc al copilăriei unde se produc strigăte de groază, unde roboțeii – jucării sunt speriați, lebedele sunt cînd calme și defilează-n grup ca pe o scenă de modă, cînd se topesc într-o furtună pe lac. Femeile fac cînd plajă voluptuoasă cînd sunt angrenate într-o regie apocaliptică în care mîinile sunt ridicate în semn de disperare. Animalele au aer de marionete simpatice cu colții rînjiți într-un mod intimidant. Agresivitatea e însă transformată în circ și Giuliano face încă un efort de a echilibra spațiul grădinii desfătărilor. Răul e caricaturizat prin stilul arhaic, e îmblînzit, devine ireal și comic, e transformat în fantezie copilărească benignă. E un “god-like mode” de a privi scîrnăvia secretată în continuu de către om chiar și în locurile paradiziace. În Cișmigiu, un artist are în continuare treabă, el e îngrijitorul de parc responsabil cu echilibrul edenic, trebuie să facă curățenie în imaginar și să curețe în măsura puterilor omul de balastul stigmatului său atît de apăsător. (Dan Popescu)