Muzeul Național de Artă Contemporană a fost înființat în 2001. Contextul era unul de diviziune socială moștenită din lungii ani ‘90 ai secolului trecut, de suspiciune față de o clasă politică neperformantă, totul într-o atmosferă de ciudată exaltare a cîmpului culturii vizuale. Crearea prin hotărîre de guvern a unei instituții menite să domine scena divizată, ce își căuta cu oarecare disperare identitatea, nu putea decît să creeze iritare.

În timp ce la Palatul Parlamentului se începuse munca de renovare a ceea ce va deveni (din 2004) sediul său principal, muzeul a încercat o îmblînzire a conflictului prin activități în spațiile temporare de la Fundația Kalinderu. A fost doar o amînare. Pentru un deceniu și mai bine, MNAC a avut de confruntat veleitățile unei noi generații de artiști cu aspirații internaționale, frustrările generației de mijloc, care nu se considera suficient de bine poziționată pentru a controla jocul, și generațiile consacrate de fostul regim, care fuseseră abandonate cu cinism în contextul noului liberalism de stat.

Aceste situaÈ›ii, conjuncturale pînă la urmă, pe de o parte; influenÈ›a unui tip de muzeografie a spectacolului, practicată la nivel global, pe de alta; opÈ›iunile personale, profesionale È™i de gust ale primului management, toate acestea au făcut ca MNAC să își bazeze stategiile pe două direcÈ›ii: o curioasă ignorare a potenÈ›ialului colecÈ›iei; o miză neclară pe colaborările internaÈ›ionale; promovarea la nivel de generaÈ›ie a artiÈ™tilor formaÈ›i în anii ‘90. Citind presa vremii, tonul encomiastic, de propagandă, trăda un fond isteric, al aspiraÈ›iei către un fel de glam perceput greÈ™it È™i dorit într-un context lipsit de mijloace. MNAC era privit ca parte a acestei operaÈ›ii estetice de globalizare forÈ›ată a artei din România.

RelaÈ›ia mea cu ideea înființării unui muzeul de artă contemporană în România a fost la început una de curiozitate. ÃŽn 1990, ca redactor-È™ef al revistei Arta a Uniunii ArtiÈ™tilor Plastici, am iniÈ›iat împreună cu regretatul coleg Theodor Redlow o anchetă printre membrii UAP referitor la acest subiect. Recuperat recent din arhivele mele, materialul niciodată publicat va fi accesibil curînd în volum, la Editura MNAC. Ceea ce contează aici este că interesul exista, respondenÈ›ii avînd în general opinii clare È™i vizibil formate de-a lungul timpului. Ancheta dovedeÈ™te că înfiinÈ›area MNAC, 11 ani mai tîrziu, nu a fost un capriciu politic sau o iniÈ›iativă personală, ci un răspuns la presiuni subterane din partea comunității profesionale, lucru care s-a pierdut apoi în hărmălaia balcanică ce a înconjurat muzeul.

Am preluat conducerea MNAC în 2014 din aceleași considerente de ordin pragmatic pe care le-am aplicat în relația cu muzeul încă de la înființare. Înainte, am avut privilegiul să fiu invitat acolo ca artist; dar am avut și (de prea multe ori) ocazia să mă pronunț în polemica agitată oportunist referitor la crearea muzeului. Acțiunile și opiniile mele au fost întotdeauna motivate de convingerea că inițiativa trebuie sprijinită, fiind o oportunitate care nu apare de două ori. Erorile de judecată (sau ceea ce unii consideră ca atare) în alegerea sediului și în constituirea colecției nu pot oculta importanța și avantajele unui astfel de proiect.

Tabloul schițat mai sus prezintă un proces de învățare și creștere, tipic perioadei de tranziție parcurse de la înființarea MNAC și încheiate acum șapte ani, odată cu stabilirea unui curs diferit de dezvoltare a muzeului. Politicile culturale implementate începînd cu 2014 nu răspund problemelor anterioare decît tangențial, ele fiind orientate către schimbarea radicală a profilului instituției, în conformitate cu schimbările care au adus întregul corp social din România mai aproape de marile dezbateri ale concernului euro-atlantic. Printr-un efort sistematic, MNAC a reușit să părăsească (parțial, cel puțin) problematicile secolului trecut, ancorîndu-se în prezent, ca instituție a secolului al XXI-lea.

Trei sînt principiile noului MNAC: a. pragmatism cultural; b. conștiință istorică; c. abordare comunitară. Pragmatismul (termen folosit și mai devreme) se referă la acceptarea unei realități în opoziție cu nutrirea unor iluzii. Din punct de vedere cultural, România este marginală, cu sistem economic precar, cu strategii cvasi-inexistente și cu vizibilitate internațională rapsodică. Modificarea acestor date nu este imposibilă, dar poate deveni, în absența unei abordări realiste. MNAC a demonstrat că înțelege provocările și caută – la nivelul său de competență și responsabilitate – să le răspundă prin: 1. politici economice flexibile; 2. crearea unui corp de susținători structurali ai muzeului; 3. planificare pe termen mediu a activităților; 4. regîndirea continuă a spațiilor de expunere și a celor cu funcții sociale; v. inserția prudentă, dar constantă în contextul profesioal internațional.

ConÈ™tiinÈ›a istorică este vectorul principal al politicilor MNAC, absenÈ›a ei fiind una dintre sursele principale ale problemelor cu care se confruntă cultura vizuală a României. Probleme agravate de specificul disciplinei: meta-discursivă ca produs È™i volatilă ca expunere. ÃŽn absenÈ›a unei istorii scrise (È™i documentate fotografic), activitatea artiÈ™tilor È™i a curatorilor rămîne la discreÈ›ia memoriei conjuncturale. MNAC È™i-a propus rezolvarea prin cîteva strategii pe termen mediu: 1. programul expoziÈ›ional, destinat prioritar recuperarării unor nume-cheie ale artei postbelice; 2. munca de cercetare care stă în spatele tuturor marilor expoziÈ›ii; 3. expoziÈ›ia permanentă a colecÈ›iei, ca instrument de analiză È™i construcÈ›ie identitară; 4. Editura MNAC, creată cu un dublu scop:  fixarea prin publicaÈ›ii-martor a parcursului curatorial al muzeului (ajuns deja la 50 de titluri) È™i publicarea cercetărilor în cataloage monografice complete ale operei artiÈ™tilor studiaÈ›i; 5. Arhiva MNAC, cuprinzînd colecÈ›ii (documente, material fotografic) È™i fonduri speciale (de autor, de donator) devine parte integrată a discursului curatorial È™i prezență organică în programul expoziÈ›ional.

Abordarea comunitară poate fi sintetizată într-o sintagmă: MNAC È™i OraÈ™ul. Muzeul nu este nici totalitatea colecÈ›iilor sale, nici istoria sa expoziÈ›ională, nici vizitatorii săi, nici angajaÈ›ii săi, numai. Muzeul este toate acestea, însă doar în sinergie cu oraÈ™ul. Iar oraÈ™ul înseamnă vecinătăți fizice, dar È™i populaÈ›ii diverse, etnii, minorități economice, culturale È™i de gen,  È›esuturi de circulaÈ›ie È™i transport, context ecologic, poluare – È™i multe altele. AÈ™a cum oraÈ™ul este un concept palpabil È™i inefabil, muzeul însuÈ™i e definit de un sediu vizitabil, dar e È™i ubicuu. PrezenÈ›a simbolică în cele mai diverse colÈ›uri virtuale È™i/sau construite ale oraÈ™ului este garanÈ›ia legitimității. Atelierele de creaÈ›ie pentru familii, excursiile elevilor la MNAC, excursiile MNAC la casele de pensionari, găzduirea unor evenimente de teatru social È™i a unor expoziÈ›ii dedicate minorităților, preocuparea pentru dezvoltarea vecinătăților imediate (din curtea Parlmentului È™i din cartierele limitrofe), continua diseminare online a mesajului sînt doar cîteva dintre provocările pe care muzeul le pune în faÈ›a societății. 2021 nu este un an de bilanÈ›, ci de etapă.