Expoziția Timpan pentru lumină, în viziunea autorului său pictorul Constantin Cioc
Pentru a înțelege câtuși de puțin expunerea timpanelor pentru lumină, cred că sunt necesare câteva precizări, de fond, privitoare la modul meu de a gândi pictura.
Cândva, în trecut, după o scurtă dare de seamă, am scris pe fruntea atelierului meu o învățătură de minte cu care mă identific până în ziua de azi, și anume: urechea pe sentiment, ochiul sub ascultare. Această deviză, ivită dintr-o necesitate firească în practica mea de atelier, este în același timp și un deziderat. De multe ori, mă trudesc s-ajung în starea de a da glas vederii unui simțămînt. Caut, deci, să fiu atent la ceea ce simt atunci când pictez. Ceea ce m-ajută să ajung rapid în centrul emotiv al ființei mele este muzica. O anume muzică. Și un anume timbru instrumental. Mie mi se pare că Suitele lui Johann Sebastian Bach pentru violoncel corespund sonor timbrului picturii mele.
Mai mult decât altă dată, poate, în timpul lucrului la acest proiect mi-am pus și repus întrebarea: ce mai înseamnă astăzi pictura? Sau, pe scurt: ce este pictura? Astăzi, pictura înseamnă foarte multe lucruri, cumva colaterale culorii. Se admite, în general, că în pictură este vorba despre culoare, dar se omite puterea culorii de a ne afecta. Se știe, în principiu, că pictura este o chestiune de expresie a culorii, dar se uită dimensiunea ei sonoră. Se crede, în definitiv, că pictura înseamnă acord cromatic, dar se neglijează aspectul muzical al compoziției picturale. În special, pentru acest proiect m-am restrîns la unda sonoră a culorii și la rezonanța ei, plecând de la ideea că pictura începe invariabil cu un raport simplu între două sunete-culori.
Din punctul meu de vedere, sufletul uman poate fi reprezentat metaforic printr-un timpan a cărui membrană, sensibilă la vibrația luminii, poate vedea sunetul culorilor.