ALBUL SMERENIEI, AL GLORIEI ȘI AL ÎNVIERII

Doina Mihăilescu caută de cel puțin un sfert de veac, prin pictura și prin gestul ei pictural, să înțeleagă și să le dezvăluie și altora ceea ce este și rămîne ”sacrul” în gestul picturii. A privirii și a felului umil în care se instaurează ”ruptura de nivel”. ”starea de sacru”. Culoare și Duh. Ceruri și Pustie. Privire și Vedere. Materializare și Spiritualizare. Bucurie și Credință. „Lumina fără Formă” care se întinde de la Scriere și Cuvînt și pînă la”Trăirea Revelației” și ”Comuniunea cu Harul” prind chip în efortul ei de a alcătui o adevărată “Hartă a Trezviei”. Asemenea intenții îți solicită un anume conținut lăuntric – “o anume așezare a minții” după cum ar spune Grigorie de Nazianz – pentru a înțelege lumea pe care încerci să o institui și să o faci vizibiă. În oricare din ”părți” te-ai afla – ca pictor și ca privitor – trebuie să faci să trăiască acel “plural al privirii” care se împlinește ca o elegie și care te obligă să te abandonezi acestei priviri plurale și călătoare care constituie “zarea de vreme” a ochiului nostru himeric. Alb, plin de puritate și veșnic. Munca artistică pe care o pune laolaltă expoziția de acum a Doinei Mihăilescu intitulată “Elixirul Alb” este, în principal, expresia unui “antropocentrism solar” prin care lumea privită la persoana întîi îi slujește himerei să devină mit și naturii să oscileze între vis și geometrie. Este, în ceea ce face artista, ascunsă, o geometrie a memoriei și a visului, a semnelor himerice fixate subiectiv într-o natură identificabilă cultural și care își găsește locul într-un joc de forțe care este așezat între natură și vis. Aici, adică în locul în care atmosfera transpare și face posibilă o nouă puritate, artista scoate la iveală o poezie topită alchimic în pasta cromatică a unor frămîntări subiective. În scenariul unui simplu “iluzionism al naturii vegetale” în care “albul” aduce în prim-plan lumina unui anotimp al culorilor afective care conține în sine o necesară ameliorare empatică dar și pacea unui rîvnit echilibru interior. Artista noastră proiectează de obicei în lucrare un spirit care operează și în natură, în mod proiectiv și transparent. Ea construiește în fiecare din lucrări,“luminișuri” transparente, creează ecrane și filtre, izolînd în “atemporal” și “aspațial” însuși sufletul naturii, perpetue și efemere dar și al lumii din jur împreună cu legile care orînduiesc nașterea, renașterea și sensurile ei adînci. Aici, timpul înțeles ca spirit vertical și spațiul ca natură modelabilă, dar și ca izvor, se exprimă în mod poetic putînd fi citite la un nivel “allegoric”, si, de ce nu, și la un nivel “anagogic”. Și pentru că tot vorbeam despre “pluralul privirii”, se cuvine ca în largul acestor mari desfășurări de crini, a cîmpurilor de crini, să spunem că el, Crinul, nu joacă doar un rol decorativ-ornamental, ci este încărcat cu o puternică dimensiune simbolică: e semn de puritate și de virginitate, de “lumină lină”, dar și, alteori, atribut al puterii și al suveranității. Ca atribut monarhic, venit mai întîi din Bizanț, Crinul este, însemn al puterii, în același timp fertil, virginal și suveran. Dacă îi citești pe Părinții Bisericii, și Doina Mihăilescu o face, vezi crinul ca pe o plantă regală și înțelegi de ce înțelepții din vechime descriu și indică floarea alba imaculată a crinului ca fiind “regina tuturor florilor”. Ca atribut regal, crinul a căpătat, încet-încet, semnificație religioasă, în principal hristologică. Atunci cînd versetul din”Cîntarea Cîntărilor “ spune : “Eu sînt floarea cîmpului și crinul văii” nu este greu să ni-l închipuim pe Hristos reprezentat în acest fel în mijlocul crinilor. Și dacă, după primul mileniu, pe acest conținut hristologic s-a grefat treptat un simbolism marianic așa încît creșterea cultului Fecioarei să ne facă să ne reamintim din ce în ce mai des și versetul: “Ca un crin între spini, așa este prietenul/iubitul meu printre fecioare ”. În felul acesta, iată, simbolul fecioriei și tema purității, înnobilează albul ca pe un simbol al virginității dîndu-i libertatea de a deveni culoarea ei liturgică și în același timp, crinul să aibă întîietate față de celelalte atribute iconografice. Puritate, fecunditate și suveranitate devin astfel semnificațiile simbolice pe care le naște această floare în imaginarul simbolic al iconografiei și al cultului Mariei care poartă zvelt și feciorelnic, pe brațe, crini și este înconjurată de ei. Ei sînt un ecou al rugăciunilor, al poemelor, și al cîntecelor care o compară pe Fecioară cu un Crin. Trecerea de la “crinul marianic” la “crinul monarhic- regal” se face firesc și natural. Atributele acestei suple, timide și frumos mirostoare flori se multiplică și se îmbogățesc încet-incet de sensuri: sensurile religios și dinastic, sensul heraldic, sensul politic, și sensurile artistic și simbolic. “Albul” regal, albul monarhic, culoarea aristocrației, a suveranității și al libertății, aduc, dincolo de sensurile amintite pînă acum și noua “încărcătură de modernitate” dobîndită prin atributele de “sobrietate” și ”demnitate” uneori lipsite de orice fel de ornamentație, de fantezie necontrolată și străină orice fel de vulgaritate. Există însă, iată, șî un alb al artiștilor, un alb al firilor mistice, al sănătății corpului, al metafizicii, și, de ce nu, un bine ilustrat pretutindeni, alb al păcii, al armoniilor muzicale și al liniștii. (. . . .)

Îmi permit, în încheiere, pentru că am vorbit despre “pluralul privirii”, un exercițiu de imaginație prin care să schițăm ”modelul ipotetic” al personalității celei atît de “vii” pe care o are Regina Maria a Romăniei. Deceniile de dărîmare și de falsificare a Istoriei au scos-o din fluxul firesc al Timpului care ar fi trebuit să-i fie dăruit.

( Rîndurile care urmează țin seama de notația pe care o face Regina Maria în deschiderea însemnărilor ei intitulate “Însemnări pentru vremuri grele”: – “Mulți ani am căutat lumina – uneori mi s-a părut că am găsit-o, dar de multe ori era o amăgire. Poate aceasta e povestea multor inimi, eu o astern aici cu toată sinceritatea: dintotdeauna adevărul mi-a fost tărie și slăbiciune ) REGINA MARIA

Și pentru că tot ne aflăm în acest loc, la Pelișor, un loc unde se cuvine să celebrăm un “acasă” al Reginei Maria a României, și pentru că aici a bătut inima ei, o inimă plina de curaj și de demnitate, se cuvine să facem o reverență și să înțelegem la scara acestui timp al istoriei efortul ei de “a întrupa superiorul uman”. Pentru noi cei de astăzi a volrbi despre Regina Maria și despre iubirea ei pentru libertate trebuie să devină nu o problemă de sentimentalism, ci una de alegere intelectuală.

Spiritul monarchic practicat de ea trebuie înțeles la scara propriei noastre “luminoase” umanități.

Regina Maria avea o înțelegere distinctă a relației dintre om-comunitate și stat. Prin asta, ea răspundea, în oglindă, tuturor formelor de totalitarism cu care a fost contemporană. Sursele ei de inspirație erau felurite. Ele proveneau din spațiul politic european (german, francez, englez, italian) și aduc împreună forme de expresie diverse ( de la socialiștii moderați pînă la conservatori și creștin-democrați). Ceea ce în acest ceas al istoriei, trebuie să observăm este faptul că modul ei de a gîndi este antirevolutionar și, aș putea spune, tradiționalist. Pentru ea oamenii fiind imperfecți, putem spera să punem laolaltă imperfecțiunile lor. Pot oamenii deveni mai buni? Da! Ei pot deveni mai buni prin atingerea dezideratelor credinței, moralei și artei. Astfel, ar putea fi puse laolaltă feluritele ființe imperfecte. Trebuie să te comporți, orice s-ar întîmpla în jur, ca și cum spațiul din jurul tău este dominat de libertate. De libertatea de a-ți alege propriul destin și propria devenire. Lumea din jur pe care o alegi s-ar putea baza pe instrumentele libertății, ale cunoașterii de sine și ale demnității umane. Arta este, în orizontul ei de înțelegere, un mod de conervare și de transmitere a memoriei. Aici lipsește cu desăvîrșire “castrarea morală”. Nimic nu este egoist. Totul stă sub semnul generozității. Nimic nu se “centralizează” și deasemeni nimic nu se “unifică”. Trebuie pus mai presus de orice, tradiția, ritualurile, morala și perspectiva asupra viitorului. Acestea se află într-un process continuu de acomodare cu imperfecțiunea noastră umană (!!!)

Doar în felul acesta avem o imensă libertate etică de a ne manifesta admirația pentru Regina Maria a României.

Ea, Regina, nu avea nimic din “nihilismul” din care se hrănesc contemporanii ei și mulți dintre cetățenii României de astăzi.

Ea, Regina, cerea doar decență celor din jur.

Ea, Regina, era împăcată cu destinul ei.

OLIV MIRCEA

octombrie, 2025