Prin imaginea lupilor, ne ilustrăm propriile povești despre supraviețuire, despre includere, despre faptul de a fi aruncat în lume. Faptul de a fi aruncat între oameni. Lupul solitar este o metaforă atât de puternică tocmai fiindcă este împotriva firii, a datului și predestinatului. E o necesitate a experienței creatoare, părăsește haita, simțind nevoia de singurătate, unde își va putea asculta vocile, își va putea descoperi și înfrunta proprii demoni, își va vorbi sieși cu blândețe și vreunui zeu mai iertător al pădurii. Întors în haită pentru supraviețuire, larma asurzitoare, urletele celorlalți i se vor părea insuportabile și va purta asupra lui întrebarea asupra supraviețuirii. Dacă merită sau nu trăită, în condiții nenegociabile.

Într-o poziție similară, vom întâlni artistul scos cu forța din atelier. Cu ochii continuu adaptându-se la luminile schimbătoare ale orașului, va participa buimac la discuțiile breslei: cotațiile artiștilor, piața de artă, case de licitații, moma vila iahtul, plaje, indexul pieței de artă. Și părerea lui va fi și ea o părere, însușită, criticată, spusă cu voci din ce în ce mai puternice și va multiplica larma și uruitul orașului.

Cristian Cojanu