Prezentare Demers Artistic

Pictura ca o stihie
Izvor nesecat de picturalitate în sensul cel mai pur al cuvântului este arta Letiţiei Oprişan. Sunt mulţi congeneri de-ai ei cărora li se potriveşte temperamental orice tehnică a picturii ori a graficii, în sens larg. Pe Letiţia Oprişan nu ţi-o poţi imagina însă altfel decât despărţind ferm apele de uscat în universul dezlănţuit al culorii.
Dintr-o discuţie de atelier aflu cu uimire că i-a fost studentă lui Ciucurencu. Informaţie aproape inutilă. Letiţia Oprişan nu poate fi încadrată într-o şcoală. A deprins, cu siguranţă, de la maestru, fiindcă altfel se formau artiştii pe vremuri, meşteşugul picturii şi abordarea respon¬sabilă a actului creator. Nimic însă din personalitatea ori stilul acestui formator de şcoală. Un rezultat fericit s-ar putea spune, fiindcă Letiţia Oprişan merge înainte călăuzită doar de vocaţia ei pentru culoarea pură, primară, ardentă purtătoare a sensurilor tainice. Fiecare artist înzestrat încearcă în felul lui să desluşească misterul lumii vii şi al creaţiei, urmând o cale proprie, oricât de anevoioasă ori de riscantă ar părea. Căutările acestea seamănă uneori. Alteori îl individualizează pe temerarul pornit să cucerească teritorii ascunse în spatele universului vizibil. Letiţia Oprişan a ales culoarea primară drept călăuză în lumea văzută şi în cea nevăzută. Roşul, albastrul, galbenul nu lipsesc niciodată de pe paleta ei. Dar mai ales roşul. E doar o pată sau o linie, e dirijorul simfoniei cromatice de pe fiecare pânză sau e însuşi fundalul unor compoziţii pe care le exaltă ameţitor. Roşul, culoarea focului, a vieţii, a începutului de lume, roşul clocotitor şi stihial, rareori temperat prin vreun amestec cu galbenul, reprezintă în cazul ei elementul cromatic de referinţă. El îşi cere, în mod natural complementara, astfel încât toate nuanţele posibile de verde, de la cele existente în tuburi şi până la tonurile inventate de artistă, coexistă cu roşul în lucrările semnate Letiţia Oprişan. E inutil să mai spun că griurile nu prea au ce căuta nici pe paleta, nici în tablourile ei. Nu i se potrivesc, n-o călăuzesc şi nu-i definesc demersul. De aceea, rareori, câte o pată de gri se rătăceşte prin lumea dezlănţuită a picturii acesteia pornite să regândească universul vizibil. În schimb, albul şi negrul îşi au rolul lor ordonator, trasând cu fermitate graniţele compoziţionale. Cineva care se pricepe la muzică ar putea cu siguranţă să transcrie pe un portativ concertul cromatic născut în fiecare compoziţie a Letiţiei Oprişan. Ceea ce uimeşte cu adevărat, la o primă întâlnire cu pictura aceasta clocotind de viaţă, este impresia de spontaneitate, disoluţia oricărui semn de efort. Ai spune că, aşezată în faţa pânzei, artista lucrează direct, sub impulsul unei inspiraţii care-i dictează fiecare tuşă. Şi totuşi, realitatea e alta. Oricât de dezlănţuită ar părea la o privire superficială pictura ei, totuşi ea se naşte în urma unei elaborări atenle. Stihia e controlată de fapt şi fiecare linie e modelată cu grijă. Nu e deloc uşor să ţii în frâu un astfel de temperament, însă artista a ajuns să se cunoască pe sine şi să fie stăpânul absolut al trăirilor ei. Dincolo de impulsurile naturale, pe care probabil că Letiţia Oprişan nu şi le-a înfrânat niciodată, neavând complexe ori inhibiţii faţă de culoare, transpare cu claritate deprinderea fără reproș a meșteșugului picturii. Că suntem spectatorii unei expresii picturale de acută modernitate nu e nici un dubiu. Mai greu ar fi însă de încadrat această pictură într-un stil ori într-o direcţie. Cred că de fapt demersul e mai curând inutil, cât timp în arta Letiţiei Oprişan se conjugă puţin expresionism cu mult gestualism, dar şi cu ceva tendinţe cubiste, cel puţin în tratarea portretului. Nici un artist nu poate rămâne indiferent la sugestiile epocii în care s-a format. Important este însă ca el să-şi afle drumul propriu, ţintă atinsă cu succes în cazul Letiţiei Oprişan. În privinţa temelor picturii ei, adevărata vocaţie a artistei este portretul. Nu lucrează, evident, după model. Nici nu cred că i s-ar potrivi. Portretele ei se nasc din abisurile unei imaginaţii fără bariere. Uneori doar o linie sugerează o posibilă fizionomie. Alteori, unul sau mai multe elemente anatomice stilizate concură la crearea unor chipuri, a unor portrete interioare de fapt. Câte portrete, atâtea proiecţii ale sinelui, ale fiinţei interioare, cea imposibil de văzut cu adevărat, am putea spune, contemplând fizionomiile iscate din culoare pură ale Letiţiei Oprişan. Şi din nou, poate şi ca o concluzie, ca un cuvânt-cheie, fiindcă tot e la modă sintagma, am putea rosti: picturalitate, pură şi adevărată, sinceră şi fără nici un fel de ipocrizie, aceasta este arta Letiţiei Oprişan, unul dintre pictorii contemporani care dau sens gestului creator.
Luiza Barcan