Prezentare Demers Artistic
scurtă prezentare a demersului

Mitul capătă în Evidenţa apofatică o conotaţie, un sens al vieţii deja întrupat în el însuşi, existenţa umană trăindu-şi mitul în treptele transcendentului predeterminat. Apariţia simultană a universalităţii şi a personalităţii concide cu un transfer al ontologiei, care trece de la exterioritatea miturilor la conştiinţa de sine înţeleasă ca o referinţă transcedentală, ca expresia unei structuri antropologice profunde. Exemplul suprem al sacrificiului, exemplul cristic, ne-a fost oferit prin crucificarea lui Iisus care ne veghează în eternitate, şoptindu-ne, în hipersmerenia sa, că a întins braţele în răstignire, pentru a ne îmbrăţişa mereu, în eternitate, în fiecare clipă. Crucea răstignirii rămâne nemişcată – stigmat al omenirii care încă îl răstignesc pe Cel care desprins de întunericul limitelor umane, a întins braţele să ne îmbrăţişeze cu lumina eterna.
„Omul aparţine atât cerului cât şi pământului: e fiul unuia ca şi al celuilalt. De cer omul s-a desprins mai demult. …Ieşim din perioada solară ca să intrăm în una a tenebrelor (Soarele şi-a întunecat strălucirea sa” – scrie undeva în Apocalips)” Sacrificiul este sacralizarea procesului creator, prin sublimarea trăirilor interioare, nefiind altceva decât o creştere continuă spre abisul de lumină, interior, spre creşterea spirituală a nucleului de lumină cu care ne naştem.
Această alchimie a procesului creator, aceste tatonări ale unui dialog abisal, mai mult sau mai puţin chinuitor, dintre lumea interioară şi lumea exterioară artistului, bântuit nu de puţine ori de nelinişti contradictorii, de angoase existenţiale, visuri obsesive, am putea să spunem că de cele mai multe ori începe cu un tip de introspecţie, care o putem denumi o meditaţie prin autocenzură interioară, un act al „curăţirii” luminii interioare, de umbre sau întuneric. Latura sacrificiului asumat este ca şi o respiraţie, fiind de fapt cauza pentru care creatorul dispare treptat în însăşi opera sa, este latura dimensiunii energetice care transfigurează. Respiraţia creatorului este însăşi opera creată, creaţia nefiind altceva decât un transcendental exerciţiu de împletire perpetuă a vieţii cu moartea, un dans al unei simbioze abisale dintre viaţă şi moarte spre fiinţarea operei în eternitate.
Concluzionând, am putea afirma despre creaţie, că acest fenomen fundamental uman, se poate identifica într-o dimensiune esenţială a existenţei omului în univers, dimensiune aflată la graniţele dintre luciditate şi mister, dintre ştiinţă şi religie, dintre moarte şi nemurire. Creaţia este respiraţia firească a renunţării la limitele lumeşti, la efemerul sterp, respiraţia firească a dobândirii conştiinţei de sine şi de celălalt în profunzimea abisalului, este actul transfigurator ascendent de amplificare a valorilor culturale. Creaţia este a doua jumătate a sacrificiului, aşa cum sacrificiul este cealaltă jumătate a creaţiei. Capodopera este fructul acestei comuniuni care apare atunci când creatorul se confundă cu această entitate antinomică.
Consideram permanent deschis şi inepuizabil acest subiect al existenţei fenomenului sacrificial în creaţie, situîndu-ne în universul conceptului etnic al creaţiei elaborate ca sens suprem al existenţei umane, conform căreia destinul istoric al neamului, plin de vicisitudini, ne-a propus o cale unică de a ne păstra identitatea etnică, valoarea esenţială a oricărei civilizaţii – supravieţuirea prin cultură. Predestinata neîmplinire istorică, putea fi contracarată doar de vigoarea uimitoare a conştientizării sentimentului creativităţii, creaţiei, înfăptuite cu preţul jertfei asumate, condiţie a supravieţuirii spirituale în eternitate.

Prezentare Demers Artistic
scurtă prezentare a demersului

The myth gets in Apophatic Evidence a connotation, a meaning of life already embodied in himself, the human existence living the myth in the stages of predetermined transcendental. The simultaneous appearance of universality and personality coincides with a transfer of ontology that passes from the myths’ exteriority to the consciousness in itself understood as a transcendental reference, as an expression of a profound anthropological structure. The supreme example of sacrfice, Christic example, was the crucifixion of Jesus that watches us in eternity, whispering in His hyper-humbleness that He stretched His arms in crucifixion in order to embrace us always, in eternity, in each moment. “ Man belongs to the skies as well as he belongs to earth; he is the son of both. Man has detached himself long ago from the skies … We leave a solar frame of time to enter a tenebrous frame – The Sun has darkened its light “– written somewhere in the Apocalypse.
The Sacrifice represents the transformation of the Creation process into a Sacred process. Through the sublimation of the inner feelings, the sacrifice becomes a continuous spiritual growth into the eternal abyss of Light, the very spiritual growth of the nucleus of light we are all born with.
This alchemy found in the creation process, these explorations of an abyssal dialogue between the outer and the inner world of the artist can be more or less painful, when the artist is haunted by contradictory anxieties, by existential anguishes and obsessive dreams. We could say that this alchemy starts with a type of introspection that could also be a meditation made through inner censor. This self-censor is in fast an act of ‘cleansing’ the inner light from shadows and dark. The side of the undertaken sacrifice is equal to a breath, being in fact the cause for why the creator disappears gradually within her/his own masterpiece, being the side of the energetic dimension that transfigures everything. The breath of the creator is the created masterpiece itself, the creation being nothing else than and transcendental exercise of continuous dance of life and death altogether, where a universal symbiosis is created for the creation of the masterpiece in the Infinite.
Concluding, we could affirm about creation that this human basic phenomenon can be identified in an essential dimension of human existence in universe, dimension located at the borders between lucidity and mystery, between science and religion, between death and immortality. The creation is the natural breath of renouncing the earthly limits, the sterile ephemeral, the natural breath of gaining self-consciousness and consciousness of the other in the abyssal profoundness, is the ascendant transfiguring act of cultural value amplification. The creation is the second half of the sacrifice, as the sacrifice is the other half of the creation. The masterpiece is the fruit of this communion emerging when the creator is merged with this antinomic entity.
This subject is permanently opened and inexhaustible of the existence of sacrificial phenomenon in creation, placing us in the ethnic concept universe of creation elaborated as supreme meaning of human existence according to which the historical destiny of people, full of vicissitudes, proposed to us a unique way to keep our ethnic identity, essential value of any civilization – surviving through culture. The destined historical unfulfillment could have been counterbalanced only the amazing vigor of creation, creativity feeling awareness, accomplished with the price of assumed oblation, condition of surviving.