Undeva, sub piele, un vuiet.
O vibrație joasă, continuă, ca amintirea unei frici fără nume.
Am vrut să-i dăm o formă.
Douăsprezece trupuri au plecat în Deltă ca să uite că sunt oameni.
Au îmbrăcat pene și măști. Au devenit stol. Memoria s-a subțiat, a rămas instinctul: vuietul.
Filmul pe care îl priviți e febra lor, notată fără cuvinte.
Pe pământ gol s-a ridicat din nimic o ierarhie.
Unul s-a urcat pe o movilă. Alții i-au făcut umbră.
Semnele s-au așezat ca niște păsări pe sârma dintre tăcere și teamă.

Apoi, din mâl, un obiect orfan: o cizmă.
Vuietul a făcut-o sceptru.
Și dintr-o tăcere mică s-a aprins un război mare.
Fără sânge, cu furie.
O pantomimă împotriva vântului în care nu se câștigă nimic,
iar totul se risipește: încrederea, energia, sensul.
Când oboseala a mușcat din lume, măștile au căzut.
Sub penaj, piele.
Sub mască, ochiul celuilalt.
Și-n el, recunoașterea: autorul și victima poartă același nume.
Aici rămân urmele.
Pe pereți, un cor de siluete — portretele lor.
Nu aplaudă. Nu iartă. Privesc.
La picioare, un covor de paie — cenușa sufletelor risipite,
restul încleștării, trosnetul blând al pierderii.
Din loc în loc, insule de luciu: oglinzi subțiri ca apa.
Apleacă-te. Te vei vedea în ele.
Întreabă, fără glas:
ce mască îmi ține locul?
ce cizmă am făcut simbol?
ce război mic port cu mine?
Vinovăția are chipul privitorului.

În Deltă rămâne vuietul.