Nudul şi jocurile imaginii

Când numim o lucrare de artă ne referim de obicei la realitatea de referinţă, înainte de a numi esenţiala sa condiţie în contextul limbajului. Nud sau peisaj, natură moartă sau portret, şi chiar când numim arta abstractă ne referim la o realitate care a trecut dincolo de imediatul perceptiv spre un nivel conceptual în care se sublimează în forme nonmimetice, geometrice sau libere, ori într-un dinamism generat spontan de fluxul subiectiv al energiei artistului. Şi totuşi înainte de a fi acea realitate originară, „inocentă”, cultural instituită ca model, imaginea/obiectul de artă sunt convenţie şi stil. Convenţia nu acoperă doar sistemele de formalizare, ci şi nivelele tematologice, imagologice şi referenţiale, acoperind în întregime câmpul motivaţiilor şi instrumentarelor care generează şi susţin jocurile creaţiei.

În contextele generative mereu în schimbare, în care tematicile indică deja manifestarea unei ideologii estetice, nudul se dovedeşte unul dintre nucleele semnificării în mod predilect disponibile variatelor valorizări, de la cele erotice şi sexuale la cele eroice, politice, sau experimentale. Chiar referindu-ne restrictiv la arealul european occidental, care are deja în spate moştenirea antichităţii mediteraneene, nudul se impune ca un semn/icon cu anvergură culturală, care parcurge un traseu spectaculos între repudierea totală la prezenţa spectaculoasă, şi tot mai presant instaurată. Putem aminti capodoperele barocului cu legătura dintre nud şi oglindă, la Velasquez sau Rubens – temă reluată de Raushenberg, nudurile senzuale ale lui Tizian, deja într-un joc al aproprierilor, temele impresioniste ale relaţiei apă/baie, nud feminin, sau apologiile unei maternităţi senzuale ca în faimoasele „Nana” ale lui Nicki de Saint-Phale. Şi tot în acest areal patrimonial apar şi contextualizări inedite ca în cazul cadavrului nud din „Lecţia de anatomie” a lui Rembrandt.

Această presiune a unui patrimoniu pe care prima avangardă s-a străduit zadarnic să o dezafecteze oferă artistului contemporan posibilităţi nelimitate de combinaţii referenţiale, la nivel tematologic şi formal, jocuri interpretative, recurenţe ca surse de originalitate.

Expoziţia ”Nudul şi jocurile imaginii” urmăreşte să pună în lumină tocmai această condiţie inevitabilă a artei contemporane, care chiar când impune corpul concret ca operă în act nu se poate sustrage solidarităţii referenţiale cu tradiţia în permanentă reactualizare. Doi artişti ai aceleaşi generaţii, Marilena Preda Sânc şi Dorel Găină iau ca referinţă relaţia om/nud-natură/peisaj. Tema reveriei disolutive, care contopeşte fiinţa ce contemplă şi cerul contemplat oferă autoarei o temă predilect picturală, partitura albastrurilor dezvoltând prin dinamismul umbrei şi luminii prin care se ţese personajul, o compoziţie liberă. Într-un ciclu de juxtapuneri nud/fragmente de realitate, Dorel Găină plasează nudul feminin printre stele, flori sau, cel mai senzual, melci, fragmente de peisaj scenografic. Natura este un context deja derivat din experienţa culturală.

Istoria artei furnizează teme de interpretare pe o mare plajă de atitudini şi opţiuni. Cel mai explicit – în această expoziţie – reapelează o tradiţie stilistică dintr-un segment istoric demult încheiat. Elena Dumittrescu, a cărei sursă declarată este statuara funerară etruscă, cu jovialitatea vitală a perechilor familiale de pe sarcofage. Realizată în ceramică, scena de gen surprinsă în intimitatea odihnei atente a perechii ce încadrează copii permite spiritului contemporan să extindă dimensiunea afectivă. Datele antropologice specifice acestor mediteraneeni orientali şi înţelegerea exigenţelor formale legitimează citatul stilistlic.

Legat printr-o opţiune cultural afectivă de patrimoniul istoric şi actual al Mediteranei egeene, Gheorghe Anghel a dedicat multe cicluri de imagini mitologiei acestui spaţiu atât de fecund. În expoziţia dedicată nudului păstrează o atmosferă cultural nostalgică, un spaţiu încărcat de timp, de vestigii, texte, inscripţii, vagi repere de peisaj, în care plasează nudurile feminine dinamice, restituite de memoria din care se conturează afectate şi prin regimul culorii şi al liniei filtrate de timp.

Renaşterea cu interesul său pentru reprezentarea spaţiului şi figurii umane, şi studiile matematice este şi ea exploatată ca sursă de idei compoziţionale. Liviu Nedelcu plasează în centrul compoziţiei un nud încadrat pe diagonala ascendentă subliniată de roşul gambelor. Imaginea replică modulului universal reprezentat de Leonardo da Vinci prin nudul masculin înscris în cerc pe intersecţia diagonalelor printr-un nud feminin înscris ghemuit la rândul său în cerc într-o poziţie ce accentuează teluricul feminin citând discret „Cuminţenia pământului” de Brâncuşi.

Pictura metafizică, devine câmpul de referinţă pentru actualele compoziţii ale lui Dragoş Pătraşcu, care substituie nudului uman manechine suplimentate cu semnificaţie de pictura lui De Chirico. Spectaculoase de la nivelul conceptual al aproprierii la efectele compoziţionale de relaţionare contextuală ale transpunerilor bidimensionale de monumente cunoscute, în lucrările lui Valeriu Mladin pun în scenă refaccerea raportului model viu/sculptură în favoarea viului. Cunoscutul grup statuar „Alergătorii”, realizat la începutul secolului al XIX-lea de Pierre Beaucher şi ajuns ca replică în Bucureşti, este apropriat, şi nudurile colorate realist redau sculpturii un frapant aspect viu, aproape la fel de scandalos ca şi culorile descoperite de restauratorii germani în profunzimile pietrei monumentelor antice greceşti, dezafectând teoria lui Winkelman despre albul majestuos şi semnificant al statuarei clasicismului grec. Pe acelaşi traseu al revendicării culorii intense, la limita realismului, Mircea Roman plasează nudul feminin autoritar, cu chip viril, între expresionismul postmodernist şi un primitivism atemporal.

Valorizările culturale ale trupului gol şi imaginii sale se regăsesc în multe domenii, iar teatrul, spectacolul coregrafic, apelează des în arta contemporană la această prezenţă expresivă, la acest semn dinamic disponibil pentru multiple semnificaţii. Într-un amplu ciclu de imagini, Suzana Fântânariu dezvoltă această temă a nudului pe scenă. Compoziţiile sunt complexe, trimiterile la spectacole se fac prin instantanee ce exploatează axele disimetrice, regimul cromatic conferă mister episodului dramatic, jocul de volume statice şi suprafeţe fluide instaurează un echiliblru instabil.

Zamfira Bârzu desprinde nudul feminin voluptuos, dar învăluit în ceţuri (albastre) însoţit de cupa de vin dintr-o scenă de banchet, temă narativă ce poate indica ritul orgiastic. Roşurile vinului, detaliilor fizionomice punctate doar cromatic schiţează o geometrie imprecisă. O mare complexitate semantică impune lecturii interpretative scena căzii-corabie, în care se aglomerează personajele uneia dintre „mulţimile lui Vlad” conduse de un leader feminin, nud cu o vehemenţă ce ar indică la o primă lectură „Corabia nebunilor”. Sculptorul creează un contrast intens dinamic între volumul stabil al căzii şi agitaţia nudurilor. Apelul la memoria dizolvantă şi restitutivă, fixată de imaginea fotografiei conferă compoziţiei lui Eugen Savinescu, cu un fragment de portret feminin, „salvat distrugerii”, o notă de mister.

Consecvent cu expresionismul care a conferit totdeauna intensitate picturii sale, Ilie Boca revine la nud cu un sentiment al dramatismului trupului, carnalităţii. Reperul extras din repertoriul folcloric, o dublură mascată în „capră” simbol al morţii sacrificiale, accentuează acest regim al materiei efemere. În replică, nudul feminin, învăluit de o pată de umbră densă, propus de Petru Lucaci se configurează din transparenţe şi zone translucide, dintr-o materie pe alocuri inconsistentă. Picturalitatea petelor şi stropilor de un negru consistent în zona centrală, colaborează cu albul întrun raport cromatic de maximă sobrietate. Fragmentul corporal care domină compoziţiile cu nud, rezistenţă culturală a bustului, cu filierele sale istorice atât de diferite, serveşte şi lui Marius Crăiţă-Mândră a cărui imagine de nud masculiin devine interesantă prin relaţia cu fondul pictural, animat cu accidente vizuale.

După cicluri bazate pe raportarea modelelelor reţinute din contextul cotidian şi personaje/scene din tablouri celebre, de un narativ complex, Călin Beloescu restrânge câmpul conotativ la epicul relaţiei de cuplu contemporan. Personajele reprezentate realist, se poziţionează tradiţional în raport spaţial vertical-orizontal/masculin-feminin, proiectate pe un fond întunecat, lipsit de adâncime, negrul intervenind prin umbrele puternice pe corpurile colorate. Tot la relaţia de cuplu, în care personajele sunt relaţionate pe schema unui decupaj formal negativ-pozitiv, într-o dublă verticalitate apelează şi Cătălin Bădărău. Sculptura din lemn are o fluiditate a formelor ce estompează decupajul spaţial.

Scenografic, epic, pictural, evanescent, carnal, erotic sau doar un reper într-un repertoriu de semne, nudul se dovedeşte o prezenţă inepuizabilă semantic şi ca exploatare formală.

Alexandra Titu