La Poarta Raiului un Sfânt avea trei felii de pâine. Toată avuţia lui. Lângă el un lup alb adulmeca văzduhul. Trei bobi de rouă, blândeţea şi pacea sufletului îi unea pe cei doi. După ce îi dădu lupului Apă Vie, Sfântul îl mângâie pe creştet spunându-i : “Raiul e în noi preabunule, în noi iubitule, şi îi întinse pâinica.“

Universul e discret. În mărinimia Lui nu se lasă anunţat atunci când dăruieşte. E spaţial şi tocmai această conţinere infinită îl scuteşte de alterarea timpului. Reflexia este a fiecăruia dintre dumneavoastră în funcţie de Lumina pe care o purtaţi în suflet, motiv pentru care dialogul ca formă elaborată a reprezentării scuteşte demonstrarea autenticităţii prin însăşi recunoaşterea Sursei ca matcă originală a Creaţiei.

Cadenţa euritmică se naşte şi naşte la rândul ei ordinea desăvârşită, exemplară a unei rigurozităţi cosmice perpetue. În acest echilibru perfect, Veghetorul prin însuşirea Logosului Divin deschide ferestre, lumi, daruri acolo unde uitarea a luat locul bucuriei de a fi. Învierea memoriei cerului ne aduce acum împreună. Povestea celui care este continuă cu a celui care dăruieşte din ceea ce a primit cu atâta generozitate de la Înalt. Dezlegarea la visare rodeşte odată cu ea eliberarea Creaţiei în forma ei fundamentală de legătură cu absolutul şi astfel navigatorul în tunică albastră îşi îndeplineşte menirea de păstrător al fiecărei treceri prin Univers printr-o memorie vie, posibilă doar prin aducerea aminte a fiinţării originale.

Poseidon îl sărută pe frunte pe navigator. Timid şi uşor neîndemânatic desface primul cadou. Povestea lui Şapte. Alfa şi Omega. Se iveau zorile. În lumina răsăritului, Femeia-Suflet- Mahramă tămăduia ascultând ca cel mai apropiat martor, istoria Învierii. Ţesea fiinţarea cu rigurozitatea îmbăierii întru curăţenie a spiritului în buchete de lavandă, împiedicând astfel ispitirea laurilor romani să se prăvălească şi să îngroape desăvârşirea. “ Daţi Cezarului ceea ce este al Cezarului şi dă-I lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu” odată rostită, rezolvă elegant capcana dualităţii scoţând la iveală plenitudinea Graalului şi refacerea unităţii Cereşti sub greutatea trupului suspendat şi bătut în cuie pe pânza Înălţării. Lumina, dragilor, nefiind altceva decât lepădare de instinct, de natura grosieră a fiinţei, transformarea dualităţii prin verticalizarea în Nematerialului Început.

Marea adusese la ţărm o bucată de lemn.

Din Cruce am sculptat Îngerul. Piroanele le-am topit în dor şi aşa s-au născut aripile. Aripi-cupru. Jinduiam după tărâmurile superioare şi după puntea de legătură dintre Rai şi Pământ. Să ştii că încă mai poartă Înălţarea Ta. Nu s-a schimbat nimic. Aur e Sufletul. Argintul e firul pe care mi l-ai lăsat să ţes uitările de sine. Aripi-tolbă. Florile de lavandă sunt pentru toţi cei care te-au crucificat. Le împart în bucuria iertării şi a vindecării celor care te- au scuipat.

Poseidon îl mai sărută încăodată pe frunte. Dumnezeu era deja acolo. Îi zâmbea. Comoara Sufletului era în siguranţă.

În Oltenia Căluşarii terminaseră de întregit Pământul şi aduceau liniştea celor şaptesprezece zile închinate Sufletului. Constelaţia Yod lumina cerul. Pleiadele străluceau. În lumina lor toate paparudele văzduhului invocau protecţia divinităţii asupra recoltelor. În Bărăgan, fântânile zvelte în cumpăneala lor adăpau spiritul nemuririi în magic, bucurie şi poveste. Dragoneii aprindeau focul în vetre suflând rotocoale de fum în arşiţa prânzului. Din depărtare se auzea doar lubeniţa pârâind. Şoricelul călător salută respectuos matelotul promiţându-i solemn îndeplinirea tuturor dorinţelor. Pescăruşii nelăsându-se mai prejos îşi arogară urgent rolul de sol anunţând apropierea ţărmului. Trei defini şi două valuri sparte la pupă plescăiau bucuroşi. Un biban bulbucat, ceva mai serios, binecuvânta marea, cerul şi libertatea celor două. În Peninsula Sinai, Mânăstirea Sfintei Ecaterina se pregătea sărbătoare. Cartea Facerii odată scoasă din Altar adusese împreună cu Ea mireasma blajină întru bucuria tuturora. Acasă, pe malul Baikalului, Petru împărţea peştii familiei lui binecuvântând apa pentru darul ei. Luca oblojea rănile omenirii aşa cum fusese lăsat să facă alături de doctorii care îşi mai aduceau aminte de el. Anton şi Ioan stăteau sub frunzele mestecenilor în toamnă, binecuvântând şi ei la rândul lor, următoarea zi. Pană de vultur se închina soarelui aşa cum o făceau şi strămoşii lui, şi astfel se năştea Papadia – Soare împlinindu-şi destinul în dorinţa întruchipată. Covoarele îşi ţeseau povestea lăsându-i loc Orientului să viseze în pace. Mirosea a sarailii şi baclavale proaspete. Era ca la începuturi.

În faţa întunericului, la prova Îngerul veghea. Propria-i fragilitate şi credinţa neclintită în bunătate, bucurie, admiraţie, recunoştinţă, iubire necondiţionată, adevăr, libertate, speranţă reuşise să salveze o întregă omenire de la uitare.

“ Raiul e în noi preabunule, în noi iubitule “ spuse Sfântul şi îi şterse fruntea ostenită.

Trei bobi de rouă, blândeţea şi pacea Sufletului îi unea pe cei doi. Era ca la Facerea Lumii. Apa Vie de care vă vorbeam fiind cadoul nostru pentru domniile voastre, memoria nealterată a celui care este. Dăruitorul.

ALINA CSATLOS