Intotdeauna, Titus Blaj foloseşte o „linie activă, care dă expresivitate şi forţă compoziţională picturilor sale. Linia este cercetată în toate direcţiile, limitată uneori, ca apoi să se transforme în suprafeţe sau în cercuri ce separă suprafeţele grele de cele care plutesc. Este căutată acea linie curbă care dă mai multă frumuseţe şi expresivitate decât linia dreaptă, linie care este dirijată să alunece din zona activă spre zona pasivă şi invers, să treacă prin diferite stadii temperamentale, precedând drumul suprafeţei şi al culorii.
Aceste alternanţe de linii şi spaţii cromatice desenează un fapt misterios şi straniu, ce face ca pictura să fie pictură, apoi suflu, energie, disoluţie, singurătate, regăsire, şi plenitudine.
Pătrunzând în acest spaţiu, privitorul parcurge un traseu labirintic, menit să-l pună în situaţia de a descoperi mereu, sensuri noi, posibil reflectate într-o primordialitate a Pre-Creaţiei.
Pictorul se bazează pe multiplicitatea sensurilor, plasându-le alături de imagine sau închipuire, printr-o accentuare, în primul rând, într-un spaţiu cu forme arhetipale împlinit cu plăsmuire, ficţiune şi iluzie.