„Cinci pentru Slobozia”: Ion Achițenie, Ion Anghel, Marius Barb Barbone, Arthur Bota și Mihai Perca, la Centrul Cultural UNESCO „Ionel Perlea” din Slobozia

Ion Achițenie este artistul care a propus simeza „Cinci pentru Slobozia”. Ion Anghel, Marius Barb Barbone, Arthur Bota și Mihai Perca au stat alături, cu lucrări excepționale, marcând demersul definitoriu pentru stadiul de acum al artei lor. La rândul său, AKI a venit în expoziție cu imagini specifice viziunii personale, pe care o recunoști imediat prin structurile ordonatoare, claritate și o cromatică numai a lui. Elemente convenționale așezate într-o suprafață obiectivă, gândită riguros, în care funcția perspectivei este redusă la sugestia unui spațiu cu planuri, rezultând o compoziție având calități logice, interferează cu vocația sa de monumentalist și cu aerul spiritualizant al viziunii. Subiectele adaptate dorinței de stilizare a arhitecturilor și corpului uman, dar și calitatea amestecurilor, cu intensități cromatice proprii artistului, ipostaziază un mesaj relaționat cu tradiționalul nostru spirit cultural, venit din arealul bizantin și al vechii Elade, valorificat original în corsetul formelor simple, a căror armătură se dezvoltă pe punctele de distanță dintre axele și planurile create de acestea. Desenul din spatele picturii are o autoritate determinată de funcția lui de a geometriza, iar liniile de contur, atunci când forma este explicită, se constituie într-o suprafață pe care culoarea dominantă reușeste să o esențializeze ori, în alte cazuri, să o analizeze, conform unui mesaj senzitiv și deopotrivă, plastic. Există geometrii ascunse în pictura lui Ion Achițenie, care transpar pe suprafața pânzei atunci când o studiezi atent, observând monumentalitatea unei biserici medievale, secțiunea de aur, rigoarea unui element iconografic, preluat și rezumat în fațete surprinzătoare tonal și axonometric. Lăcașuri de cult, dar și forma antropomorfă devin pretexte pentru implicarea unui personaj biblic sau istoric în povestea imaginii. Suprapuneri pe verticală, compartimentate de culori, sunt cu precizie încadrate în forme geometrice, în variate expansiuni grupate ale coloanelor sau curbelor erijate spre alternanțe cromatice și spre o coerență vizuală. Formatul pe verticală al pânzelor, asociate astfel încât ele însele să creeze compoziții de sine stătătoare, propune multiplicarea personajului și trecerea lui prin diferite stadii morfologice, la fel ca în cazul ferestrelelor, aflate pe același palier al cercetării structural, vizând deopotrivă decorativul și picturalul, desenul exact și susținerea lui de către o temă sau o idee.

Lucrările lui Ion Anghel trebuie privite de aproape. Acestea cer să fie atinse și studiate din punct de vedere al tehnicilor și materialelor diverse folosite, de la ready-made-uri, la deșeuri și neînsemnate materiale neconvenționale, cărora le dă măreație prin înnobilarea lor estetică. Artistul experimentează mereu, introducând elemente neaștepate în contextul unor lucrări, generatoare de idei. Un spic de grâu contextualizat într-o compoziție bidimensională ori pănuși de porumb fixate asemeni unui careiaj galben, prin ale cărui ochiuri străbat ferestre de oranj, denotă folosirea unor texturi vegetale, redând echilibrul și frumusețea eternă a naturii, dispusă în lucrări ca fragment al unei lumi arhaice. Creând o simbioză între structurile naturale, între cele tehnice și estetice, lucrările au pregnanță, dar și ascunzișuri, iar pentru că unele sunt stratificate în relief, acestea trebuie studiate și descoperite din mai multe unghiuri. Însă ispita de a se reinventa mereu nu l-a ocolit pe artist și în multe cazuri a pornit de la un lucru banal, așa cum este un vechi aparat metalic de ras, obiect gata confecționat, căruia îi redefinește statutul, din utilitar în elementul de referință al unei compoziții simple în aparență, dar cu veleități conceptuale, obiectuale și avangardiste. În altă lucrare, dopurile de plută de la sticle aparținând diverselor mărci de vinuri sunt asamblate și ascunse sub o patină de negru, formând un triunghi în centrul imaginii, care lasă la vedere ușoare reliefuri rotunde, în funcție de înălțimea fiecărui dop. Rama provine de la o veche casă țărănescă și este o mică fereastră verde, de care balamalele stau încă bine prinse. De la distanță avem impresia unei lucrări plate, pe când, de aproape, obiectul se află în largul său și își dezvăluie identitatea și secretele, prin ritmuri ale creșterii și descreșterii, prin dimensiunea experiementală a discursului, un dat visceral al artistului, în toate etapele de creație și în fiecare lucrare în parte. Variatele materiale lipite urmăresc sinteza, jocul de volume neuniforme, asimetria texturilor suprapuse peste suprafețe deplin echilibrate de culoare, dar remarcăm inclusiv dispunerile simetrice ale tuturor elementelor aparținând aceleiași compoziții, păstrând un registru cromatic adecvat stilului său recognoscibil, care se remarcă și prin frecventa utilizare a negrului. Prinse în fire de origini structurale diferite, vernisate, colate, cu intervenții de culoare, lucrările includ mai multe elementele ale consumerismului. Geometriile tranșante sunt întrerupte de formele aleatorii ale altor trasee, așa cum sunt liniile cu variatele lor implicații metodice. Acestea traversează pigmentul saturat, conferindu-i valențe estetice și contribuind la receptarea câmpului vizual, facilitată de claritatea actului creator, chiar și atunci când apar tehnici diverse, a căror armonie este dată tocmai de această diseminare a formelor și texturilor. Spunând o istorie despre lumea intimă a artistului, pe care acesta nu ne-o dezvăluie, lăsându-ne pe noi să inserăm mentalul nostru în creația sa, imaginile evocă apetența pentru obiect și asamblaj, evidentă în expoziția de la Slobozia. Aceste preocupări fac parte dintr-o arie elaborată de eseuri vizuale cuprinzând pictură, instalație și alte forme tridimensionale, conectate la mecanismele vizuale ale unui concept, cuprinzând o arie largă de tendințe, care să incite la descoperirea de noi relații expresive între materiale, tehnici și mesajele profund umane pe care le regăsim în lucrările sale.

Marius Barb Barbone pare că ne arată fenomenele universului fizic, polarizând timpul într-un punct invizibil pe care privirea noastră îl caută. Acest lucru se întâmplă prin recuperarea unor componente vizuale din propriul repertoriu imagistic, pe care le nuanțează, transformându-le într-o continuitate a viziunii. De la percepția bivalentă a formelor, la cea univocă, artistul parcurge un drum presărat cu eseuri vizuale, menținute în stilul pe care și l-a format. Lucrările expuse la Slobozia se articulează concentric într-o capsulă a timpului, care absoarbe spațiul compoziției. Scurgerea materiei, absorbția și concentrarea ei într-un punct, apoi disoluția și indecizia de a se dezintegra, într-o modalitate echilibrată a tensiunilor, evocă atenția pentru spațiu și pentru forța acestuia de a se întipări pe retina noastră. De aici rezultă senzația de mișcare prin care Marius Barb Barbone restaurează legile fizicii, cu mijloacele picturii. Artistul ne propune altfel de cercuri cromatice, susținând limbajul său abstract, unde observăm componente ale geometriei și osmoze ale culorii. Recunoaștem și pictura sa de la începuturi prin anumite reminiscențe, care nu vor fi niciodată excluse, devenind acele note de subsol din care artistul își extrage esența demersului. Timpul și spațiul sunt relaționate în vârtejuri ale materiei picturale, dând impresia de mișcare continua, ponderabilul și imponderabilul creând deopotrivă latura statică și dinamică a compoziției. Aceasta are câte un punct de fugă, iar teoria ondulatorie a luminii poate fi și aceasta invocată în anumite repere cromatice. Nu numai vederea în perspectivă face obiectul picturii sale de acum, ci și expunerea plană a formelor. Temele sale sunt legate de spațiu și timp, de început și sfârșit, de germinația și metamorfoza materiei și de orbitele pe care levitează substanța imaginară a picturii sale. Una dintre lucrări ne dă impresia unei structuri văzute la microscop. În nucleul acestei formațiuni fuzionează brunurile, diluate sau concentrate, dând imprimând imaginea unor conglomerate accidentale. În jur se află straturi dispuse în semicerc, diferit tratate cromatic din punct de vedere al extinderii. Unele au pensulații scurte, modulate, repetitive, captând lumina în dominantele de roșu și verde, conținând discrete irizații din alte nuanțe. Învelișul exterior al formei are numeroase puncte albe, uniforme, care se mulează pe învelișul sferei trată plat, ca un cerc desenat și acoperit de culoare. Atmosfera pare hipnotică și sunete surdinizate însoțesc călătoria culorilor așezate cu fermitate.

Arhur Bota speculează picturalitatea și iubește atmosfera de culoare. Ideea de cuplu, de teritoriu al visării, de nedefinit și incertitudine transpare în lucrările sale, care amplifică subiectului prin rolul acordat emoției umane. Artistul pune problema transformării individului, rezumându-și periplul vizual la perioada tinereții, la autocunoaștere și la înlănțuirea sentimentelor care îl transformă și îl vindecă de clipele care îi scapă printre degete , amintindu-i de fragilitatea omului și de visele neîmplinite. Această stare rămâne încremenită în unele compoziții, fiind înlăturată în reprezătările cu personaje. Spații nedefinite, misterioase sunt dominate de o materie greoaie, unde descoperim întrepătrunderea subtilă a mai multor tipuri de abisuri, această simbioză marcând frenezia omului circumspect față de necunoscut. Peisajul expus seamănă cu o lume de la începuturi, aflată în perpetuă devenire, modelându-se după o imagine derutantă a genezei. Arthur Bota este reținut în explozia cromatică, dezvoltând un dialog între puține tonalități, obținute prin amestecuri atent și rafinat combinate, pentru a se concentra asupra picturalității. Câmpul bidimensional este străbătut de o frumusețe simplă, articulată pe sugestii, nu pe o comunicare vizuală directă. Încercările sale de a cunoaște natura umană și pe cea exterioară acesteia, îl aduce în punctul unei inepuizabile conexiuni cu energiile cosmice, nelimitate pentru spiritual său explorator. Prezența neantului, pe care îl pictează în trei registre, în trei faze ale nelimitării lui, se află în concordanță cu ființa artistului, fiind transformat într-un echivalent al uitării. Arhur Bota este foarte diferit în abordări, cautându-se pe sine și încearcând să descopere diferențele dintre straturile lumii în care trăiește. Acestea sunt organizate astfel încât să inducă anumite conflicte interioare, care își găsesc ecoul în numeroase expresivități, de ținută estetică, plasiticitatea fiind un element pe care îl rezolvă neașteptat. Raportul dintre formă și culoare, dintre compoziție și transformarea ei irepetabilă ca structură, denotă dorința de surprindere a unor momente, situații, emoții. În cazul peisajului, senzația este de pustietate și mister, de o poetică aparte, dominate de tonalitățile închise și rafinate ale naturii autoreflexive, având în contrapondere pustietăți și singurătatea necesară remodelării omului. Însă, persoanjele sunt agitate și acționează prin intermediul gesturilor și atitudinilor. Acestea rescriu traseul unor comportamente cum ar fi comuniunea dintre masculine și feminine, afecțiunea, gestul tandru, atingerea afectivă. Brunuri, dar și nuanțe puternice, reprezintă apetența pentru culoare a lui Arhur Bota, un artist căruia îi place să descopere mereu noi secreet ale picturii.

Sunt situații când pictura lui Mihai Perca ne duce cu gândul la arta post-gtaffiti, fiind pentru artist o declarație existențială, reiterată în tehnica picturii pe pânză, maniera de lucru amintindu-ne de arta stradală, despre revoltele interioare mărturisite de ființa sa în diferite contexte. În lucrărilor expuse, apar niște însemne, ca o scriere, folosite nu doar pentru efectele estetice, ci asemeni unei amprente subliminale, pe care o artistul o afirmă și pe care o recunoaștem în expresia cromatică. Amintind ambianța urbană din perioada imediată anilor 90, pictura lui Mihai Perca activează memoria zidurilor abandonate peste care timpul se instalează prin urmele așezate incomod în griuri irepetabile. Neconvenționalul lucrărilor sale este rezultat din abrevierea figurativului, din indiciul câtorva semne, care personalizează tendința sa venită din zona abstracționismului și a unor derivate ale acestuia. Gestualitatea este subtil folosită uneori, alteori devine tranșantă, accentul căzând pe tratarea materiei cromatice. Discursul face imaginile interpretabile în zona aplicării culorii, deopotrivă senzuală și primejdioasă, în sensul antinomiilor speculative la care ne îndeamnă interpretarea ei. Provocarea văzului este starea care primează atunci când îi privești compozițiile, iar încercarea de a detecta o substanță cumulativă și modelatoare a suprafeței, pe care o descoperi rapid, prin vibrație și luminiscență, înglobează experiență și timp îndelungat de cercetare în atelier. Mihai Perca mitizează culoarea și insistă asupra unei nuanțe până îi descoperă secretele ultime, plasând-o în stadiul de paradigmă. În abordările artistului descoperim un desen lapidar și gestual, dar observăm și insistența asupra prețiozității cromatice, iar undeva, în colțul de sus al unui tablou efectele de textură craquelure, de dripping, apoi gestul sălbatic de a trasa în prim-plan o configurație care evidențiază temperamental atitudinea energică și protestatară asupra lumii și asupra propriului destin, se desprind ca mesaje. În fiecare lucrare există o zbatere, o revoltă nenumită și o incitare directă la interogații. Chiar și atunci când o compoziție este susținută prin intermediul nuanțelor vivante, așa cum este cea care sugerează o vază cu flori, senzorialul acaparează percepția noastră, iar pasta suculentă, prin respirația ei atotcuprinzătoare, dilată spațiul bidimensional și îl extinde vizual, iradiind în jur. Parcursul suprafețelor de culoare este intens, iar pe alocuri, modul brutal de aplicare al culorii vine dintr-un automatism al gestului spontan, datorită deliberărilor subconțientului, care a înmaganizat trăiri și stări contradictorii, refulând acum pe pânză. Mihai Perca rămâne însă tributar unor principii artistice, chiar dacă vopseaua este așezată în urma unor impulsuri și experiențe existențiale. Refugiindu-se în arta sa, pictorul își caută libertărțile interioare de care are nevoie, deturnându-le într-un produs al sensibilității sale.

Ana Amelia Dincă