„Actanții picturii lui Carmen Olteanu sunt păpușile pictate pe pânză și păpușile-obiect, în care descoperim vulnerabilitatea ființei umane, ca armătură conceptuală pentru fragilitatea noastră, afirmată fără ocolișuri de artistă. Aceste motive vizuale sunt pretextul unei antinomii între ceea ce ne oferă contextul existențial imediat și pasul lateral pe care artista îl face, izolându-se sub aura protectoare a lumii ei, unde tinerețea eternă, libertatea și ideea de joc diseminează realitatea de vis și melancolia de bucurie. Pe Carmen Olteanu această utopie o face idestructibilă de trăirea ei directă, cotidiană. Îi place să se joace cu imaginea păpușilor, dar, de data asta, din perspectiva maturității și a unei susținute experiențe artistice, privită prin vizorul generos al copilăriei, dătător de iluzii ˶atunci” și implicând afective retrospective asupra propriei memorii, ˶acum”. Figuri în plină pagină sau ansambluri compoziționale evocând delicatețea feminină, având uneori alături un simbol din regnul basmelor, acestea nu reflectă doar măști, păpuși și marionete, ci au de-a face mai degrabă cu un automimesis, portretele având gingășie, candoare, feminitate, așa cum putem defini însăși chipul și atitudinea artistei. Încărcate de culori puternice și armonii, imaginile fac mărturisiri despre o pictoriță cu o carieră în plină desfășurare, axată ca discurs pe un figurativ adaptat măiestriei sale, devoalată în studii de portret, în trupuri cu racursiuni, în personaje așezate în plină pagină sau reprezentate în întregime în diverse situații și contexte structurale. Trecând cu ușurință pe lângă rococo, pe lângă pictura naivă și pe lângă texte din literatura pentru copii, Carmen Olteanu accentuează, la nivelul stilului său, desenul cursiv, bine argumentat anatomic și portretistic, cu derogări moderne de la esența academismului. Cu un arsenal imagistic propriu și în dorința de a se îndepărta de o contemporaneitate sâcâitoare și dură, aceasta ne introduce aparent într-o nouă dimesiune a spiritului ludic, unde balansul între copilărie și nostalgia unui trecut încărcat de inocență și bucurie, vine să ne vorbească despre eliberarea de constrângeri. Însă artista este mult mai profundă în mesajul trasmis, deschizând fereastra unei scenografii complexe, unde lumea este văzută ca un teatru de păpuși, reiterând aici multiplele fațete ale omului, multiplicarea lui prin dedublare și sub aparența purității. Desfășurându-se pe două paliere, bidimensionalul și volumul, arta lui Carmen Olteanu este reflexul unei cercetări a discursului formal, regizat în cadre compoziționale conținătoare de norme de școală, particularizate în ambianța subiectului ales. Astfel, păpușile trebuie să bucure, iar zâmbetul lor să îi facă pe copii să creadă că lumea este perfecta. Figurinele sunt împodobite ca niște adevărate prințese, coborâte din cărțile de povești, amprentate de feminitate și cochetărie, încercând să ne îmbie cu frumusețea lor ademenitoare, străbătută uneori de o undă de tristețe, dar arătând că tinerețea este esența căutărilor noastre neîncetate. Mișcările delicate imprimate personajelor, vestimentația, ecourile vizuale dinspre epoci artistice diferite sunt transpuse într-un discurs personal, expresiv, recognoscibil, care alungă falsitatea acestei lumi prin măști, păpuși și marionete, jucării care ne mântuiesc atât copilăria, cât și maturitatea, în ele oglindindu-ne chiar noi cu sensibilitățile noastre ascunse, din a căror esență nu lipsesc atributele adevărului. Compozițiile lui Carmen Olteanu nu au pasivitatea unor simple obiecte pictate, pentru că figurile au psihologii și o gestică suavă, fiind posesoarele unor interogații interioare și ale unor taine de nepătruns. Create după chipul și asemănarea omului, entitățile antropomorfe nu sunt numai reflexul egoului noastru pământean, ci arată că, la nivel spiritual, prin transcendență, omul nu are limite existențiale. În realitate, dorința artistei de a se juca plastic cu simbolourile copilăriei și de a se întoarce la începuturi, evidențiază nostalgia asupra unor vremuri pe care nu le va mai trăi cu sentimentele de atunci, determinând-o să conștientizeze drama timpului efemer, a perisabilității ființei și iluzia lumii pierdute.”
Ana Amelia Dincă