Anca Pașa Deaconu: ,,Față în Față. Povestea unui Templu”

(pictură/colaj, fotografie, instalație, performance)

Galeriile de Artă ale Academiei Române, București

23 septembrie – 12 octombrie 2024

Expoziția ,,Față în Față. Povestea unui Templu” a artistei Anca Pașa Deaconu, deschisă la Galeriile de Artă ale Academiei Române din București, este concepută – la fel ca expozițiile sale personale din ultimii ani – ca omagiu adus sculptorului Constantin Brâncuși (1876, Hobița, Gorj–1957, Paris), de la a cărui naștere s-au aniversat anul acesta, la 19 februarie, 148 de ani.

Evenimentul se înscrie într-un demers mai amplu al artistei, ca parte a cercetării sale doctorale la Universitatea Națională de Arte București, sub coordonarea prof. univ. dr. Unda Popp, însumând până în prezent mai multe expoziții, precum cele organizate la: Muzeul de Artă Constanța (2021 și 2022); Galeria de Artă Târgu-Jiu, Centrul de Cercetare, Documentare și Promovare ,,Constantin Brâncuși” (2021); Galeria ,,Arta” din Craiova (2023); Muzeul Național al Țăranului Român din București (2024).

De data aceasta, după cum sugerează și titlul, artista s-a concentrat asupra narațiunii din jurul unui proiect aflat la granița dintre arhitectură și sculptură, ,,Templul din Indore” – proiect inițiat de Brâncuși în anii 1930, în paralel cu realizarea ansamblului monumental ,,Calea Eroilor” de la Târgu-Jiu (1937–1938), alcătuit din ,,Coloana Infinitului”, ,,Masa Tăcerii” şi ,,Poarta Sărutului” (la care se adaugă ,,Aleea scaunelor”).

Dacă ansamblul de la Târgu-Jiu a devenit între timp celebru și emblematic pentru creația brâncușiană, fiind înscris anul acesta (27 iulie 2024) în Patrimoniul Mondial UNESCO, în schimb, ,,Templul din Indore” nu a fost finalizat niciodată și proiectul său a căzut în uitare.

Pe scurt, ,,povestea” sa este următoarea: în 1931, maharajahul Yeshwanr Rao Holkar Bahadur din Indore, unul dintre cei mai bogaţi oameni din India, aflat la Paris, vizitează atelierul lui Brâncuşi din Impasse Ronsin nr.11 și achiziționează pe loc o ,,Pasăre în spațiu” din bronz auriu polisat, comandându-i încă două, una din marmură albă și una din marmură neagră (care vor fi terminate și livrate în 1936), pentru monumentul funerar pe care dorea ca artistul să îl creeze pentru defuncta sa soție: ,,Templul Eliberării” sau ,,Templul Meditației”. În viziunea lui Brâncuși, proiectul templului a cunoscut mai multe variante, ca schițe de idee: una dintre ele prezenta o cupolă încununată de o himeră, sprijinită pe stâlpi surmotați de o friză, în care era reluat motivul stilizat al sărutului; o alta avea forma unui ou uriaş, amintind de ,,Începutul lumii”. Proiectul se suprapunea peste fascinația lui Brâncuși pentru orizonturi îndepărtate, pentru Orient, prin apropierea, în orele de meditație, de mistica tibetană, grație scrierilor poetului yogin Milarepa, pe care îl citise și pe care adesea îl cita. La sfârșitul anului 1937 Brâncuși pleacă în India, la invitația maharajahului, pentru a vedea locul unde se va construi templul. Ajunge la Indore la 1 ianuarie 1938 și este întâmpinat de arhitectul german Eckart Muthesius, cel care proiectase palatul maharajahului (Manik Bagh Palace), dar, din motive necunoscute, nu se poate întâlni cu acesta și proiectul este abandonat.

Templul se dorea conceput astfel încât ,,Pasărea” din bronz auriu (amplasată la intrarea de nord) să fie luminată de soare într-un anumit moment al zilei / anului, așa cum se întâmpla cu statuile zeilor sau faraonilor în vechile temple egiptene. De asemenea, anumite fotografii ale sculpturilor cu ,,Păsări în spațiu”, realizate şi regizate de Brâncuşi însuşi în propriul atelier, trimit la izvorul de lumină, la lumina ce se reflectă sublimându-se, deci la ideea de ridicare în văzduh, de dematerializare şi anulare a efectelor gravitaţionale, la aparenta imponderabilitate a materialului, ce se transformă astfel în lumină cosmică.

În demersul său plastic, Anca Pașa Deaconu combină cu inteligență vizuală diverse medii de expresie (pictură, grafică, obiect, colaj, instalație, fotografie, video, performance).

În cadrul vernisajului, performance-ul ,,Povestea unui Templu” reia într-o nouă formulă, adaptată spațiului actual, evenimentul regizat de artistă la Muzeul de Artă Constanța în 2022, având aceleași protagoniste: perechea de gemene Eva și Imelda (drapate în alb și negru) și Teodora (în auriu). Cele trei performere – în posturi statuare și făcând gesturi simbolice, care combină ideea de joc cu cea de ritual sacru – sunt întruchipările celor trei ,,Păsări în spațiu” ale lui Brâncuși, concepute pentru ,,Templul din Indore”. De data aceasta, fundalul sonor este ales în mod simbolic: seria ,,Gymnopédie” de Erik Satie – muzica pe care coregrafa Lizica Codreanu, în costume de dans create chiar de Brâncuși, își executa performance-urile avangardiste, găzduite în atelierul parizian al sculptorului.

Anca Pașa Deaconu a avut șansa de a-l avea ca profesor, în timpul studiilor de lincență la Universitatea Ovidius Constanța și al celor masterale la Universitatea Națională de Arte București, pe cunoscutul maestru al picturii românești Gheorghe Anghel, cel care i-a insuflat rafinamentul acordurilor cromatice și juxtapunerilor de texturi și materialități, de unde și aplecarea artistei către colaj.

Semnificative, în acest sens, sunt cele patru mari lucrări care întâmpină publicul în sala principală, dispuse pe pereții laterali și intitulate ,,Simbol (I-IV)”. În realizarea acestor picturi în tehnică mixtă (culori acrilice și colaj de diverse materiale: foiță de aur, bucăți de lemn, carton, textile, folie de plastic, cu texturi care merg de la luciul obținut prin pulverizare cu spray până la matitatea catifelei), artista pornește de la motivul sferei, cu trimitere la abstractizarea sărutului brâncușian, sublimat pe grinda orizontală a ,,Porții Sărutului”, ca sferă secționată median. Relația cu opera brâncușiană se construiește și la nivelul detaliului: cele 12 sfere aurii în una dintre lucrări, marcând axul central, trimit la cele 12 scaune din ,,Masa Tăcerii” – cifră simbolică, asociată cu cei 12 apostoli (sau cele 12 ore ale zile / nopții), iar creșterea pe verticală amintește de ,,Coloana fără sfârșit”.

Marea ,,Oglindă”, obiect semisferic suspendat pe stâlpul din mijloc, poate fi interpretată fie ca o aură magică, fie ca ,,Lună” sau ,,Soare” de aur, constituind centrul de interes al ansamblului din acest spațiu. ,,Oglinda” reia motivul fundamental al sferei. Prezența aurului (foiței de aur) o apropie pe Anca Pașa Deaconu, cu încă un pas, de creația tutelară a geniului lui Brâncuși. Pe de o parte, aurul amintește, ca în unele lucrări cu oglinzi ale lui Michelangelo Pistoletto, de fondul de aur al mozaicurilor sau icoanelor bizantine, ca simbol al lumii divine. După cum explică teologii ruși, între care Pavel Florenski, în icoană, cu aur se fac cerul, nimburile din jurul capetelor sfinților, ca imagine a realei energii a sfinţeniei. Totodată, la fel ca în sculpturile în bronz auriu polisat ale lui Brâncuși – unele variante ale ,,Măiestrei” sau ,,Păsării în spațiu” – aurul funcționează ca oglindă, în care se reflectă atât chipul artistului în timpul creației, cât și cel al spectatorilor, în momentul când se apropie și contemplă lucrarea. Imaginea spectatorului este astfel înglobată în opera de artă, care devine interactivă.

Pe peretele din fundal, instalația ,,Noaptea mea” – panou monumental drapat în negru, pe care sunt așezate ritmic rame albe – lasă privitorului libertatea de a-și imagina ce dorește să vadă în interior. Singurul cadru în care artista a introdus un element figurativ-simbolic – ,,mărul de aur” – este o referință la basmul ,,Păsării de aur” (care noaptea „fura” mere din grădina împăratului), la fel ca și instalațiile cu ,,insule cu pene de aur”, distribuite pe paviment.

În opera brâncușiană, seria tematică a ,,Păsării de aur” / ,,Măiestrei”, debutează la sfârșitul primului deceniu al secolului XX (s-a invocat ca factor declanşator un spectacol al trupei ruseşti de balet a lui Diaghilev din 1910, la Opera din Paris: ,,Pasărea de foc” pe muzica lui Stravinsky). Motivul este de inspiraţie folclorică (la noi, basmul lui Ispirescu) şi introduce conotaţii simbolice: legătura dintre cele două lumi – celestă şi subterană, coloritul penajului (curcubeul) ca sursă de lumină. În alte geografii culturale, „Pasărea de foc” / Phoenix este asociată naşterii şi morţii, marcând limitele biologice şi cosmogonice, sau apare ca simbol al cultului solar. ,,Măiastra”, sub forma păsării puternice, de pradă, prezintă în primele variante un piept puternic, pentru ca ulterior, printr-un proces treptat de sublimare, să capete un caracter aerodinamic şi o accentuată verticalitate, devenind ,,Pasărea în spaţiu”. Brâncuși, preocupat de ideea zborului, mărturisea: „Eu nu am sculptat păsări, eu am sculptat zborul”.

În sala din dreapta sunt expuse o serie de fotografii care documentează performance-ul ,,Povestea unui Templu” (2022) și lucrarea ,,Luna albă”, care – prin motivul sferei și cel al valurilor aurii – creează o punte vizuală cu lucrările din sala principală.

Întregul demers plastic al artistei Anca Pașa Deaconu stă sub semnul raportului pregnant alb-negru, cu conotațiile sale simbolice, legate de dihotomii: ziua și noaptea, lumina și întunericul, binele și răul. În această accepție, ,,Față în Față. Povestea unui Templu” sugerează o stare conflictuală, lupta albului cu negrul, pentru a se ajunge, în final, la acceptarea echilibrului. Aurul, cel de-al treilea element introdus în ecuația plastică, încununează triumful divin al luminii.

Eduard Andrei,

critic de artă