Gheorghe Mosorescu în ipostaza de sculptor

Scenografia i-a modelat lui Gheorghe Mosorescu spiritul imaginar și capacitatea de a se adapta la orice gen artistic. Ipostaza de sculptor este una inedită pentru cunoscătorii creației sale și lucrul acesta îl prezintă drept un plastician care abordează expresia volumului, cu aceeași acuratețe specifică demersului său vizual. Cu o preocupare incisivă pentru liniștea pietrei și lemnului, dar și pentru mesajul că frumosul poate fi conținut atât în materia brută, dar și în delicatele accente cromatice aplicate cu măieștrie de artist, Gheorghe Mosorescu speculează forma care poate conduce mersul unei lucrări spre semnificații și plasticități, punând în evidență structurile naturale, găsindu-le sensuri particulare, ca în compoziția „Urme pe piatră”, unde austeritatea și eleganța, echilibrul și concordanța dintre părți, axele în cruce greacă denotă o logică internă a formei. Sculptura „Aripă”, fin cioplită, vibrată parcă de o impresiune firescă a degetelor și nu de o unealată sculpturală, dialoghează cu lumina prin griul ei, al cărei efect caloric păstrează în ascundere ideea de început și de zbor. Într-o altă dimensiune estetică se află lucrarea „File de istorie”, concepută ca o carte deschisă, dar încărcată de necunoscut și incertitudini, aflându-se în același creuzet al legilor spațiului și ale sculpturii. Făcând recurs la citate vizuale ale unei lumi ancestrale, recontextualizând memoria pietrei, prin aceasta coborând într-un trecut geologic și genetic, revigorând prin planurile lucrărilor o senzație de dinamică, artistul scoate din uitare și restabilește valențele primordiale ale unui material rece, peren și dur, piatra, alăturându-l lemnului care este cald și are o comunicare implicită cu vibrația eterului, a cărei lumină pătrunde prin suprafețele perforate și ritmate de goluri circulare, egale ca dimensiune, cadențând volumul înscris de obicei într-o formă geometrică, ce creează în jurul ei armonie și echilibru compozițional. Aceste lucrări de plastică mica sunt abordării abstracte, indicându-ne o formă pe care mintea noastră o poate descifra, intuit-o în funcție de consemnările formale formulate de artist. Evocarea unui tors, a unei cărți sau aripi, implicarea unor riguroase configurări, evidențiază mai degrabă o construcție interioară a sufletului artistului, decât raportarea la un motiv sculptural, care să ilustreze o realitatea imediată.

Ana Amelia Dincă