Olimpia Hinamatsuri Barbu are un fel al său de a se raporta la realitatea contemporană și o atitudine de revoltă, încărcată de note dramatice, așezate sub semnul disperării unei lumi, al cărui fel de a trăi se definește prin necunoscute. Tocmai fragmentarea vizuală a elementelor existențiale, care despart binele de rău sunt în atenția artistei, marcată de războiul din Ucraina, de dezrădăcinarea zguduitoare a unei populații căreia i s-a luat dreptul la existență. Artista evocă atmosfera înfiorătoare a acestor atrocități prin termenii a două expresii plastice, pictura și obiectul. Din interferența lor rezultă viața suspedată a celor care trăiesc încă în interiorul conflictului armat, atmosferă reprezentată printr-o serie de compoziții abstracte, conducându-ne vizual spre o configurare a disocierilor dintre viață și moarte, spre dezechilibre și spre anularea lumii. Această idee este redată prin dezintegrarea formei și abstractizarea ei, interpretată de Olimpia Hinamatsuri Barbu prin irumperi ale materiei, din care rezultă o cromatică sugestivă, menită, prin forța ei tămăduitoare, să repereze și să înlăture răul. Prin zbuciumul ivit din tonalitățile contrastante, ce induc vizibilitatea unor fragmente umane, extrapolând discursul stilistic spre expresionism, seria de lucrări bazată  pe observațiile pe marginea războiului, este văzută ca o luptă între alb și negru,  devenită în acest context sugestivă prin trimiterile ei către lipsa de consens a unei umanități în continua eroziune emoțională. Pictura Olimpiei Hinamatsuri Barbu stabilește o diagnoză a lumii în care materialitatea este anulată și în care se simte adierea unui suflu imponderabil al morții. Aceste date se întrezărăresc în orizontalitatea gestului pictural, în masele de culoare, evocând imposibilitatea verticalizării materiei vii. În zona de obiect, flori și fluturi, artista reprezintă elemente ale naturii, care relevă, prin energia lor benefică, dezideratul că viața va reveni la normal. Din punct de vedere plastic, vegetalul este evaluat ca o substanță amorfă, fiind încremenit în afara timpului și a istoriei, dar cu lumina sa implicită și iscoditoare lovind direct suprafața tridimensională, lasă să licărească certitudinea binelui. Și efemeritatea fluturilor vine cu interogațiile ei despre fragilitatea noastră, despre frumusețea și nevoia de protecție. Așezați în casetoane ori figurați ca volume care vibrează cromatic în spațiul ambiental, fluturii fac mai ușoare clipele de așteptare,  însă copiii care au murit sau care și-au pierdut părinții sub ochii lor, acoperă orice speranță a renașterii. Gesturile discrete și disperate, privirea tristă și sentimentul de resemnare a unor ființe, a căror copilărie nu trebuia întreruptă, scoate din nou în evidență drama războilui din Ucraina,  care nu trebuie să se mai repete. Atât partea de obiect, cât și pictură, tind spre o exemplificare a emoțiilor determinate de aceste derapaje ale contemporaneității, care opresc cursul firesc al vieții și care lasă răni ce nu se mai vindecă niciodată.

 Ana Amelia Dinca