Muzeul Național de Artă Contemporană a fost înființat în 2001. Contextul era unul de diviziune socială moștenită din lungii ani ‘90 ai secolului trecut, de suspiciune față de o clasă politică neperformantă, totul într-o atmosferă de ciudată exaltare a cîmpului culturii vizuale. Crearea prin hotărîre de guvern a unei instituții menite să domine scena divizată, ce își căuta cu oarecare disperare identitatea, nu putea decît să creeze iritare.

În timp ce la Palatul Parlamentului se începuse munca de renovare a ceea ce va deveni (din 2004) sediul său principal, muzeul a încercat o îmblînzire a conflictului prin activități în spațiile temporare de la Fundația Kalinderu. A fost doar o amînare. Pentru un deceniu și mai bine, MNAC a avut de confruntat veleitățile unei noi generații de artiști cu aspirații internaționale, frustrările generației de mijloc, care nu se considera suficient de bine poziționată pentru a controla jocul, și generațiile consacrate de fostul regim, care fuseseră abandonate cu cinism în contextul noului liberalism de stat.

Aceste situații, conjuncturale pînă la urmă, pe de o parte; influența unui tip de muzeografie a spectacolului, practicată la nivel global, pe de alta; opțiunile personale, profesionale și de gust ale primului management, toate acestea au făcut ca MNAC să își bazeze stategiile pe două direcții: o curioasă ignorare a potențialului colecției; o miză neclară pe colaborările internaționale; promovarea la nivel de generație a artiștilor formați în anii ‘90. Citind presa vremii, tonul encomiastic, de propagandă, trăda un fond isteric, al aspirației către un fel de glam perceput greșit și dorit într-un context lipsit de mijloace. MNAC era privit ca parte a acestei operații estetice de globalizare forțată a artei din România.

Relația mea cu ideea înființării unui muzeul de artă contemporană în România a fost la început una de curiozitate. În 1990, ca redactor-șef al revistei Arta a Uniunii Artiștilor Plastici, am inițiat împreună cu regretatul coleg Theodor Redlow o anchetă printre membrii UAP referitor la acest subiect. Recuperat recent din arhivele mele, materialul niciodată publicat va fi accesibil curînd în volum, la Editura MNAC. Ceea ce contează aici este că interesul exista, respondenții avînd în general opinii clare și vizibil formate de-a lungul timpului. Ancheta dovedește că înființarea MNAC, 11 ani mai tîrziu, nu a fost un capriciu politic sau o inițiativă personală, ci un răspuns la presiuni subterane din partea comunității profesionale, lucru care s-a pierdut apoi în hărmălaia balcanică ce a înconjurat muzeul.

Am preluat conducerea MNAC în 2014 din aceleași considerente de ordin pragmatic pe care le-am aplicat în relația cu muzeul încă de la înființare. Înainte, am avut privilegiul să fiu invitat acolo ca artist; dar am avut și (de prea multe ori) ocazia să mă pronunț în polemica agitată oportunist referitor la crearea muzeului. Acțiunile și opiniile mele au fost întotdeauna motivate de convingerea că inițiativa trebuie sprijinită, fiind o oportunitate care nu apare de două ori. Erorile de judecată (sau ceea ce unii consideră ca atare) în alegerea sediului și în constituirea colecției nu pot oculta importanța și avantajele unui astfel de proiect.

Tabloul schițat mai sus prezintă un proces de învățare și creștere, tipic perioadei de tranziție parcurse de la înființarea MNAC și încheiate acum șapte ani, odată cu stabilirea unui curs diferit de dezvoltare a muzeului. Politicile culturale implementate începînd cu 2014 nu răspund problemelor anterioare decît tangențial, ele fiind orientate către schimbarea radicală a profilului instituției, în conformitate cu schimbările care au adus întregul corp social din România mai aproape de marile dezbateri ale concernului euro-atlantic. Printr-un efort sistematic, MNAC a reușit să părăsească (parțial, cel puțin) problematicile secolului trecut, ancorîndu-se în prezent, ca instituție a secolului al XXI-lea.

Trei sînt principiile noului MNAC: a. pragmatism cultural; b. conștiință istorică; c. abordare comunitară. Pragmatismul (termen folosit și mai devreme) se referă la acceptarea unei realități în opoziție cu nutrirea unor iluzii. Din punct de vedere cultural, România este marginală, cu sistem economic precar, cu strategii cvasi-inexistente și cu vizibilitate internațională rapsodică. Modificarea acestor date nu este imposibilă, dar poate deveni, în absența unei abordări realiste. MNAC a demonstrat că înțelege provocările și caută – la nivelul său de competență și responsabilitate – să le răspundă prin: 1. politici economice flexibile; 2. crearea unui corp de susținători structurali ai muzeului; 3. planificare pe termen mediu a activităților; 4. regîndirea continuă a spațiilor de expunere și a celor cu funcții sociale; v. inserția prudentă, dar constantă în contextul profesioal internațional.

Conștiința istorică este vectorul principal al politicilor MNAC, absența ei fiind una dintre sursele principale ale problemelor cu care se confruntă cultura vizuală a României. Probleme agravate de specificul disciplinei: meta-discursivă ca produs și volatilă ca expunere. În absența unei istorii scrise (și documentate fotografic), activitatea artiștilor și a curatorilor rămîne la discreția memoriei conjuncturale. MNAC și-a propus rezolvarea prin cîteva strategii pe termen mediu: 1. programul expozițional, destinat prioritar recuperarării unor nume-cheie ale artei postbelice; 2. munca de cercetare care stă în spatele tuturor marilor expoziții; 3. expoziția permanentă a colecției, ca instrument de analiză și construcție identitară; 4. Editura MNAC, creată cu un dublu scop:  fixarea prin publicații-martor a parcursului curatorial al muzeului (ajuns deja la 50 de titluri) și publicarea cercetărilor în cataloage monografice complete ale operei artiștilor studiați; 5. Arhiva MNAC, cuprinzînd colecții (documente, material fotografic) și fonduri speciale (de autor, de donator) devine parte integrată a discursului curatorial și prezență organică în programul expozițional.

Abordarea comunitară poate fi sintetizată într-o sintagmă: MNAC și Orașul. Muzeul nu este nici totalitatea colecțiilor sale, nici istoria sa expozițională, nici vizitatorii săi, nici angajații săi, numai. Muzeul este toate acestea, însă doar în sinergie cu orașul. Iar orașul înseamnă vecinătăți fizice, dar și populații diverse, etnii, minorități economice, culturale și de gen,  țesuturi de circulație și transport, context ecologic, poluare – și multe altele. Așa cum orașul este un concept palpabil și inefabil, muzeul însuși e definit de un sediu vizitabil, dar e și ubicuu. Prezența simbolică în cele mai diverse colțuri virtuale și/sau construite ale orașului este garanția legitimității. Atelierele de creație pentru familii, excursiile elevilor la MNAC, excursiile MNAC la casele de pensionari, găzduirea unor evenimente de teatru social și a unor expoziții dedicate minorităților, preocuparea pentru dezvoltarea vecinătăților imediate (din curtea Parlmentului și din cartierele limitrofe), continua diseminare online a mesajului sînt doar cîteva dintre provocările pe care muzeul le pune în fața societății. 2021 nu este un an de bilanț, ci de etapă.