OGLINDIRE.SIMBOL.REFLEXIE

22 aprilie – 12 mai 2026

Galeriile de Artă ale Academiei Române

Expoziția Oglindire.Simbol.Reflexie reunește patru artiști din aceeași generație (născuți în anii 1970) – Ion Anghel, Anca Pașa Deaconu, care este și curatorul evenimentului, Alina Gherasim, Alexandru Potecă– și tot atâtea „mitologii personale”, sintagmă împrumutată din domeniul psihologiei cognitive pentru a defini acele structuri interne complexe care determină modul de percepere a lumii, conferind „sens trecutului, înțelegere prezentului și direcție viitorului” (Stanley Krippner, 1990).

Deschisă la scurt timp după Săptămâna Luminată, succedând sărbătorii Paștelui, expoziția aduce propria lumină, transfigurată prin folosirea de către cei patru artiști a aurului – fie sub formă de pigment, fie ca foiță de aur –, amintind deopotrivă de fondul icoanelor și mozaicurilor bizantine, ca simbol al lumii divine, dar și de bronzul auriu al anumitor sculpturi ale lui Brâncuși, polisate la maximum, până a deveni oglindă ce reflectă chipul privitorului.

Oglinda – acest obiect misterios care a fascinat omenirea încă din Antichitate – a primit de-a lungul timpului și în diverse geografii culturale, multiple semnificații: imagine a sinelui, introspecție și auto-cunoaștere (mitul lui Narcis), dar și reflexie a spectacolului lumii sau a cunoașterii umane enciclopedice (speculum mundi), instrument magic-protector, portal de trecere către o altă realitate, fantastică (romanul Alice în Țara Oglinzilor de Lewis Carroll, 1871). Istoria artei înregistrează o serie de capodopere în care apare motivul oglinzii, de la picturile Portretul soților Arnolfini (1434) de Jan van Eyck, Las Meninas (1656-57) de Diego Velázquez sau Un bar aux Folies Bergère (cca. 1882) de Édouard Manet, până la lucrări din perioada contemporană, în care oglinda este încorporată la propriu în operă, precum picturile lui Michelangelo Pistoletto și instalațiile lui Yayoi Kusama. Ca urmare, expoziția a fost concepută pentru a avea ca nucleu vizual imensa sferă aurie intitulată Oglinda a artistei Anca Pașa Deaconu. Amplasat în centru sălii, acest obiect devine astfel astrul tutelar – Lună sau Soare ? – în jurul căruia gravitează / se construiește întreaga expoziție. La nivel conceptual, artiștii au afinități și lucrările lor își răspund „în oglindă”, prin abordarea unor teme general-umane: universul spiritual, căutarea originilor, a esenței lucrurilor și a formelor arhetipale, creația naturii versus cea umană, arheologia în sertarele memoriei, referințele autobiografice sau evenimentele cu impact asupra societății. Și în registrul limbajului plastic, sobrietatea negrului este înnobilată de prețiozitatea aurului, care leagă între ele lucrările expozanților printr-o subtilă rețea. 

Ion Anghel, deși cu o formație de pictor, simte nevoia volumului, exprimându-se predilect prin asamblaj și obiect, care frizează uneori sculptura în relief sau ronde-bosse. Lemnul, pielea, ipsosul, materialul textil, metalul, fructele uscate, ceramica, foița de aur, cartonul, marmura se regăsesc în lucrările artistului alături de pictura în ulei. Anumite compoziții includ obiecte găsite (estetica objet trouvé), fie integrate ca atare pentru propria expresivitate, fie camuflate prin intervenții cu alte materiale sau straturi de culoare. Dublate adesea de spiritul ludic și o fină ironie postmodernă, capacitatea și curiozitatea de a combina cu rafinament și inteligență vizuală diverse texturi și materialități conduc la crearea unor asamblaje de inspirație religioasă (Sfântul Gheorghe – redus la sabia cu care străpunge balaurul, imaginată dintr-o curea desfășurată vertical și un cui orizontal în chip de mâner, deasupra unei mase amorfe de smoală întruchipând balaurul) sau a unor obiecte ca mașinării fantastice (Moara cu noroc, Pendul cifrat) și (pseudo)monumente de for public (Monumentul anului).  

Anca Pașa Deaconu este preocupată de dualitatea așa-ziselor „non-culori”, albul și negrul, cu conotațiile lor simbolice marcând dihotomii: binele și răul, lumina și întunericul, ziua și noaptea. Acestora li se alătură aurul, amintind de cele trei Păsări concepute de Brâncuși pentru proiectul nefinalizat al Templului din Indore din anii 1930 (una din marmură albă, una din marmură neagră și una din bronz). Pe lângă Oglinda sus-menționată, artista expune și două lucrări de dimensiuni monumentale (Scut I și Scut II), realizate în tehnică mixtă (pictură și colaj), instalația Noaptea mea (o mare pânză neagră, pe care se proiectează rame albe vide, invitând privitorul să își imagineze conținutul, și una pe care este așezat un măr auriu, evocând basmul Păsării măiestre) și o serie de colaje mai mici, în care este reluat motivul circular, cu trimitere la sărutul brâncușian, sublimat sub forma sferei secționate median, așa cum se găsește pe grinda și pe stâlpii Porții Sărutuluide la Târgu-Jiu.

Alina Gherasim, prin seriile Eden și Dispăruți în Paradis, explorează cu sensibilitate mitul paradisiac, ca grădină mirifică a Raiului, pomenită în Cartea Genezei, dar și ca loc al Păcatului originar, când Eva și apoi Adam mușcă din fructul Cunoașterii binelui și răului, fiind ca urmare pedepsiți prin izgonirea din Paradis. Se naște de aici, în lucrările artistei – concepute serial și în tehnică mixtă pe hârtie Langton –, tema nostalgiei Paradisului pierdut, dar și aceea a Paradisului terestru – o lume aureolată de noblețea firească a naturii (sugerată prin elementele vegetale și marine) și care și-a extins orizonturile prin marile descoperiri geografice (motivul vaporului, al călătoriei pe apă a exploratorilor), astronomice (motivul astrelor, precum în Luna de argint) sau ale științelor exacte (instrumentele de calcul). În unele serii compuse pe verticală și pe module pătrate, alternanța lucrărilor cu elemente figurative și a zonelor de „pauză”, marcate prin pătrate monocrome, amintește de minimalism, dar și de barele de lemn rotunjite și colorate după principii matematice, introducând deliberat eroarea, ale lui André Cadere.

Alexandru Potecă prezintă lucrări din seriile Memoria unui peisaj și Orașul încercuit, executate în tehnică mixtă pe pânză (pigment de frescă negru și roșu, argilă crăpată, elemente vegetale colate). Formația sa de sculptor este trădată de tendința de a ieși prin colaj din bidimensionalitatea pânzei, ca și de dorința de a explora / exploata materialitatea lutului. Lucrările sale evocă, pe rând, peisaje naturale și zone urbane industriale, devastate de războaie – reale sau pur imaginare. Frumusețea structurilor naturale (flori, pământ) este juxtapusă catastrofei apocaliptice, conotată printr-un fel de „lavă” vulcanică neagră, care acoperă – total sau parțial – imaginea. Registrul în care artistul folosește foița de aur este fie cel superior / cerul, fie cel inferior / pământul. Orașul este sugerat doar printr-o linie cu contururile nediferențiate ale clădirilor de blocuri, asemenea crenelurilor unei cetăți medievale. Într-una dintre lucrări apare, în registrul terestru, iar într-o alta, în registrul celest, un motiv sferic format din cercuri aurii concentrice, cu intensități gradate ale luminozității, sugerând coroana unui arbore sau o sămânță ce urmează să germineze, ca proiecție a viitorului, respectiv, un astru sau ochiul atoatevăzător al Divinității.  

Critic de artă,

Eduard Andrei