Expoziția Monicăi Ivan aduce în prim plan publicului lucrări reprezentând escapismul artistei în lumi atemporale, fantastice, în același timp cu valoare de catharsis vizavi de propriile trăiri. Aceasta cultivă din afectul personal, un melanj de inspirație mitică, picturală și filosofică, Francis Bacon fiind o referință în această direcție, împreună cu romanele lui Fyodor Dostoevsky, în special Frații Karamazov, terminând cu animații digitale ale seriei Dark Souls. Un laitmotiv al picturilor sunt mâinile, “principala alegorie a constantei ce o reprezintă sinele” după cum relatează aceasta, și părțile ființei fizice cel mai des vizualizate de om. Picturile autoreflexive vorbesc despre conflictele interioare și necesitatea unui refugiu din activitatea cotidiană supraaglomerată.
Lucrările se disting prin caracterul bizar, grotesc pe alocuri, aducând aminte de psihanaliza Freudiană despre necunoscut, o experiență neobișnuit de familiară care induce totuși un sentiment de neliniște inexplicabilă, localizând straniul în domestic. Presupunerea general acceptată că acel ce este ascuns de ochiul public este de factură înfricoșătoare, primejdioasă, ori de natură sexuală și care trebuie evitată, este acuzată de Sigmund Freud ca fiind parte din identitatea noastră, impulsuri respinse și reprimate de către super-ego, de frica alienării sociale și a pedepsei, și care sunt proiectate mai departe de către individ. Prin urmare, elementele și persoanele peste care se așterne proiecția devin amenințări, monștri stranii înrudiți cu basmele, ființe malefice și victime ale propriilor abominații psihologice.
Oniricul, de asemenea, se distinge ca temă generală, iar personajele Monicăi Ivan se caracterizează prin demnitate și resemnare, specificități cu care aceasta alege să le investească. Portretizarea prin arătări himerice antropomorfe care par că iau formă tridimensională și își revendică locul în planul real, și spații fabuloase întrunește viziunea artistei asupra suferinței, alienării, și forței psihologice care dirijează activitatea umană complexă.
Artista pendulează între actul brut și nealterat de a picta fără rezerve și finețea detalierii aproape compulsive ale peisajelor și personajelor sale. Utilizează suprafețe diverse și neconvenționale, recuperate (carton, plăci vechi de mobilă, mdf), și combină pictură acrilică împreună cu cea în ulei. Gradienturile predominant reci prevalează spre a întruni o estetică flamboiantă a imaginarului fantastic ce vorbește despre nălucile subconștientului.