Ne-a părăsit doctorul vechilor zugrăveli de biserici din Oltenia de sub munte, cel prin mâna căruia au revenit la viață comori ale artei  medievale din Țara Românească.

A plecat la ceruri profesorul multor generații de artiști. Unii i-au urmat pe calea nobilei profesiuni de restaurator și pictor bisericesc, considerându-l, pe drept cuvânt, un mentor.

Tudor Popescu a fost un munte de om cu un suflet pe măsura staturii sale impozante. A fost, cu adevărat, ceea ce n-ar fi gândit niciodată despre sine: un model de bună cuviință, de bunătate, de discreție, de smerenie. Nu s-a prețuit deloc pe sine dar a știut, din preaplin, să-i prețuiască, să-i iubească și să-i respecte pe cei din jurul său. Pe cei cu mult mai mici decât el. La propriu și la figurat.

Tudor Popescu pleacă și rămâne. Pleacă la viața veșnică, rămâne în viața noastră, a celor la fel de vremelnici ca și el, prin roada mâinilor sale, prin darurile inimii lui.

Ultima biserică unde a readus la viață fresca încercată de vreme e la fel de discretă ca și el. Bisericuța de la Anghelești-Pietrari, cea mai veche, de lemn, din Oltenia de sub munte. Un monument măreț prin chiar smerenia lui, asemenea artistului care a trudit cu nesfârșită jertfă și dragoste spre a-i reda vechea podoabă.

Binecuvântate să-ți fie mâinile! Dumnezeu să te odihnească în pace, cu cei aleși ai Lui!