Prezentare Demers Artistic

(…) Serge Vasilendiuc susţine un discurs plastic din care nu lipseşte o anume voluptate „argotică”. La Vasilendiuc omul-artist este instrumentul performant al facerii: lumea sa înconjurătoare se reconstituie treptat în forme solidificate, congruente. Adică „o metafizică” a realităţii, o sinteză impenetrabilă pe care omul nu o poate „inscripţiona” cu expresivitatea subiectivităţii sale demoniace. Ca „om al sudului” vede lumea ca un lucru congruent şi fericit, are o altă percepţie a cosmicului, văzut stelar, în dimensiunea lui galactică, în care fiinţa sa umană plăpândă se strecoară fără angoase. Dramele nu sunt exhibate pentru că nu au o dimensiune apocaliptică. Cosmosul său este cel al călătorului fericit, văzut solar, într-o expresivitate surâzătoare. Experienţa recentelor sale călătorii italiene îl asigură de eternitatea mediată a unei Renaşteri, prin mijlocirea sensibilităţii artiştilor italieni ai „noii obiectivităţi” Maffay, Marcoussis, Sironi, Marini şi mai ales, de Chirico, artişti ireductibili, cu o mare încredere în ei înşişi, în forţa lor interioară. Asemeni lor, demiurg, nu pare să aibă „complexul” frumuseţii păcătoase şi convulsive a Nordului. Şi nici nu este atins de „maladiile” subiectivităţii.
Vasile Radu, 2011
[Steaua]

Prezentare Demers Artistic

(…) Serge Vasilendiuc delivers the artistic speech and there is no shortage of a certain “argotique” delight. At Vasilendiuc a man-artist is a powerful tool of creation: the world surrounding him is gradually keeping solidified and congruent shapes. This is the “metaphysics” of reality, an inscrutable synthesis, which a people cannot “register” with the expressivity of their demonic subjectivity. As “a man of the south”, he sees the congruent and happy world, he has a different perception of the universe, a stellar vision in his galactic dimension where his fragile human being sneaks up without fear. Dramas are not shown because they have not got the apocalyptic dimension. His universe is the space of a happy traveler, a sunny vision in the friendly smiling face expression. His recent experience of Italian journeys provide him with an indirect eternity of the Renaissance, through the intercession of the sensitivity of Italian artists of the “new objectivity” of Maffay, Marcoussis, Sironi, Marini and above all de Chirico, indomitable artists with the great self-confidence, in their inner power. Similarly to them, a demiurge does not seem to have “a complex” of the sinful and convulsive beauty of the North. And “a disease” of subjectivity did not affect him.
Vasile Radu, 2011
[Steaua]