Ne-a părăsit inca un mare artist și un om admirabil, poate ultimul dintr-o rasă aristocratică rară, dispărută, oricum, și ea – Vladimir (Mirel) Zamfirescu! In memoria lui reiau un text mai vechi și reîmprospătez, in mintea privitorului, cateva imagini.
Dumnezeu să-l odihnească!

Vladimir Zamfirescu, între natură şi cultură

Artist de mare anvergură, a cărui prezenţă în spaţiul artei noastre de astăzi este una deja clasicizată, Vladimir Zamfirescu şi-a definit personalitatea în ambianţa estetică şi filosofică a şcolii lui Corneliu Baba. Adică într-un orizont al creaţiei în care observaţia directă şi procesarea intelectuală sînt concomitente şi inseparabile, chiar dacă, la un moment dat, una dintre ele pare a prevala.
Astfel, aproape în totalitatea ei sau, cel puţin, în cadrul acelui segment care priveşte creaţia sa recentă, pictura lui Vladimir Zamfirescu este una de factură eminamente culturală, de extracţie ori de aluzie livrescă, fapt care mută înteresul de pe capacitatea de observaţie a formei şi de pe abilitatea de ordonare a limbajului în sine, pe tipul de lectură, pe natura atitudinii şi pe încărcătura morală a mesajului. Prins, ca şi El Greco, la intersecţia unor realităţi divergente, aceea a exteriorităţii imaginii şi a interiorităţii spiritului, sedus, în egală măsură, de spectacolul privirii şi de fervoarea ideii ori, altfel spus, de voluptăţile materiei şi de imperativele unei credinţe implicite, pictorul identifică – şi, în parte, construieşte – o lume intermediară, o a treia realitate, perfect îndreptăţită şi inteligibilă în principiu, dar complet lipsită de suport exterior şi de orice existenţă în istoria măruntă sau în anecdotica experienţei individuale. În mod paradoxal, instrumentul percepţiei nu mai este aici ochiul exterior, fiziologia previzibilă a privirii, ci memoria, ochiul interior, capacitatea mentală, oarecum extrasenzorială, de a genera şi, mai apoi, de a fixa viziuni. Pictura lui Vladimir Zamfirescu pune în circulaţie adevăruri umane profunde, este de o enormă verosimilitate în esenţă, chiar dacă ea operează exclusiv cu structuri simbolice şi cu viziuni culturale. Realitatea pictorului nu este aceea tangibilă, episodică şi supusă diverselor variaţii de context, cu una atemporală, nondiscursivă şi imaterială. Însă în pofida suportului său oarecum imponderabil, referentul acestei picturi este unul incontestabil şi de o autoritate copleşitoare.
În linii mari, două sînt sursele imaginarului în pictura lui Vladimir Zamfirescu şi ele privesc, cu maximă evidență, modele care au sedimentat şi s-au acreditat în timp, dobîndind o autoritate majoră și în afara oricărei discuții: codul cultural şi eposul spiritual. Discursul pictorului porneşte, aşadar, de la epica vetero- şi neotestamentară, continuă cu existenţa exemplară, la limita umanului cu divinul, şi sfîrşeşte cu realitatea culturală propriu-zisă, dar deja fixată în efigia mitului. Într-un anume fel, el reface întregul traseu, mai degrabă al conştiinţei decît al experienței umane directe, de la Geneză şi pînă la substituţia sacrului prin estetic, adică înlocuieşte discursul şi fabulaţia obişnuită cu secvenţa mentală definitorie care activează memoria şi face din privitorul însuşi propriul lui povestitor. Eva, Alungarea, Cain şi Abel, Moise, Tablele legii, Dansul Salomeei, Scara lui Iacov, Maica Domnului, Ioan Botezătorul, Iisus, Sărutul lui Iuda, Flagelarea, Stigmatele, Pieta etc., dincolo de faptul că resuscită o iconografie cu o autoritate copleşitoare în istoria picturii, constituie, simultan, punctul de pornire pentru două componente majore ale picturii lui Vladimir Zamfirescu: pe de o parte, fără a cădea în narativ, pictorul îşi poate desfăşura nestingherit vocaţia epică, iar, pe de altă parte, fără a eşua în demonstrativ, îşi poate duce pînă la extrem cercetarea în spaţiul limbajului, în special pe aceea stilistică. Esenţializînd lecţia lui Corneliu Baba, el decontextualizează forma, purifică imaginea, extirpă reperele de parcurs şi îi transferă privitorului, apelînd subtil, prin stimuli subliminali şi prin alte strategii psihologice, la memoria acestuia, întreaga responsabilitate a privirii sistematizatoare. Ieşind din imaginarul şi din eposul spectacolului biblic şi păşind mai încoace, în lumea seculară şi în spaţiul culturii istoricizate, Zamfirescu nu-şi modifică atitudinea şi nici nu-şi schimbă felul de a privi. Chiar dacă iese din sacru, el rămîne cumva în mitul exemplarităţii, ceea ce dovedeşte şi o mare capacitate de admiraţie a pictorului care, în ultimă instanţă, nu este decît un semn al prospeţimii privirii şi al candorii afective. Don Quijote, Mozart şi Salieri, Picasso, Luchian, dar şi Personaj veneţian, Dansatoare, Bărbat cu papagal, Bărbat cu broască ţestoasă etc., deşi ies din categoria divinului şi din aceea a fondatorilor, se înscriu în aceeaşi galerie de chipuri unice, de existenţe ireductibile, pentru care potrivită nu este descrierea psiho-somatică, ci fixarea, lipsită de orice ezitare, în efigie. Şi aici, ca şi în cazul figurilor biblice, pictorul recurge la acelaşi tip de codificare şi la aceleaşi formule de cercetare stilistică.
Îmbinînd hieratica bizantină şi postbizantină, prelucrată, la rîndul ei, în funcţie de o permanentă nevoie de mobilitate a imaginii, cu întreaga civilizaţie a portretului de factură clasică şi modernă, Vladimir Zamfirescu ajunge la o sinteză unică a formei, în care anatomismul occidental şi hieroglifa orientală se susţin reciproc şi propun o nouă realitate a privirii. Pe de o parte, sînt conservate toate datele unui figurativism coerent şi foarte exact în structurile sale esenţiale, iar, pe de altă parte, aroganţa antropocentrismului şi retorica unei corporalităţi marcate de accidente particulare şi de suficienţa identităţii sînt drastic sancţionate prin recursul la reprezentarea generică şi la tipologie.

Pavel Şuşară

Corpul neansufletit va fi depus la capela cimitirului Bellu Catolic din Bucuresti incepand cu seara zilei de 2, iar slujba de inmormantare se va desfasura joi 4 iunie la acelasi cimitir.