Zebre 80×100 cm 2014 ulei acrilic panza 

Prezentare Demers Artistic
Anca Ciofirlă si memoria internă a picturii
In mod cert, mintea artistului nu mai funcționează după regulile standard ale creației care implicau, în mod fundamental, un traseu al cunoașterii oarecum previzibil; cunoașterea lumii exterioare, cunoașterea omului, cunoașterea de sine. Oricâte variante de acces ar fi fost către aceste obiective, sensurile erau convergente, iar punctele de sosire asimilabile aceluiași scop. Acest lucru nu se mai întâmplă în pictura contemporană, nu numai din pricina faptului că artistul și-a pierdut inocența și nu se mai lasă amăgit de frisoane teologice, ci și din excesul conștiinței de sine, în care scepticismul și luciditatea în ceea ce privește cunoașterea propriilor limite sunt părți constitutive. Lumea exterioară este infinitul însuși, omul este rezumatul aceleiași indeterminări, iar sinele este, la rândul lui, tatonarea unei extreme relativități. Dar cum cunoașterea, ca principiu, nu are cum să dispară din actul creator, ea s-a localizat în singurul perimetru pe care artistul îl mai poate stăpâni fără a fi arogant, și anume în acela pe care îl definește pictura însăși, codurile și limbajele ei, care devin, pe nesimțite, metafore ale tuturor exteriorităților pierdute, metonimii ale întregului care nu mai poate fi cuprins dintr-o singură perspectivă. Pentru Anca Ciofirla această lume extinsă, în care evenimentele exterioare, prezența umană și conștiința de sine coexistă organic, se comprimă și se resorb în unica realitate posibilă, aceea a picturii înseși. Dar această lume a picturii, acest rezumat sever al unui întreg Cosmos, nu se referă la evenimentele ei narative, la epica ei citită din afară, ci, exclusiv, la evenimentele intrinseci, la vârstele ei suprapuse, la memoria ei internă. Deși, ca atitudine și ca dinamică efectivă a sensibilității, ea ar putea fi citită într-o cheie temperamentală, voluntaristă, de tip expresionist, în fond lucrurile sunt mult mai complexe și bine camuflate pentru cel care priveste în grabă. Pictura Ancăi Ciofirla aglutinează timpi diferiți și experiențe diverse ale limbajelor, aducând în simultaneitate ceea ce, conceptual și expresiv, s-a consumat în succesiune. Sunt sedimentate, într-o expresie unică și într-o viziune de o coerență indicutabilă, momente ale picturii realiste, cu aparente repere figurative, viziuni onirice, cu tușe marcate de coșmar, peisagistică și atmosferă impresionistă, sintaxe rupte, coduri divergente și combinații ale elementelor de factură suprarealistă, suprapuneri pop art, jocuri combinatorii abstracte si deconstructiviste, trimiteri spre decorativul oriental și spre ornamentica animalieră, sugestii postromantice, de factură simbolistă, iar pe deasupra tuturor acestor straturi ale memoriei ingropate se dezlanțuie, intempestiv, gestul amplu, tușa nervoasă, cromatica voluptoasă și temperamentul insurgent al unei trăiri expresioniste. Această pictură nu se mai referă la nimic din afara propriei sale energii constitutive, dar, în același timp, recompune o întreagă diversitate pierdută doar printr-o mobilizare irepresibilă a memoriei intrinseci, a temporalității ei lăuntrice. Dacă pictură, în general, modelează și reconstruiește spațiul, pictura Ancăi Ciofirla recuperează și reactualizează timpul. Este o pictură a memoriei picturii, dar nu una factologică, de tip arhivistic, ci una a devenirii lăuntrice prin vehicolul exclusiv al limbajului și al codurilor.

Pavel Șușară

Zebre 80×100 cm 2014 oil acrilic canvas 

Prezentare Demers Artistic
Anca Ciofirlă and the internal memory of painting
Clearly, the artist’s mind no longer follows the standard rules of creation which essentially involved a somewhat predictable path of knowledge: the knowledge of the external world, knowledge of the human being, self-knowledge. Regardless of how many access options may have been towards these goals, the underlying meanings were converging and the arrival points could be easily assimilated into the same purpose. This approach, however, does not occur in contemporary painting anymore, not only because the artist has lost his/ her innocence and is no longer beguiled by theological thrills, but also due to an excess of self-consciousness, where skepticism and lucidity play an essential part in gaining knowledge of one’s own limits. The outside world is now the Infinite itself, the human being is the summary of the same indeterminacy and the Self emerges by exploring an extreme relativity. However, since knowledge, as a principle that cannot simply disappear from the creative act, has found its place in the only area the artist can still master without arrogance, namely the perimeter defined by Painting itself, by its codes and languages which, imperceptibly, become metaphors of all lost external realities, metonymies of the Whole that can no longer be grasped from a single perspective. For Anca Ciofirla this amplified world where external events, human presence and self-awareness coexist organically, are compressed and swallowed into the only possible reality, that of the painting itself. The world of her paintings, this austere summary of the entire Cosmos, does not refer to the narrative events or epic of this world as read from the outside, but solely to intrinsic events, to its superposed ages, to its internal memory. Although, in terms of attitude and actual dynamic of the emotions, her painting could be interpreted in a temperamental, voluntaristic key specific to an expressionist nature, things are, in fact, far more complex and well camouflaged from a hurried viewer. Anca Ciofirla’s painting agglutinates different moments and various experiences in playing with languages, by bringing into simultaneity what, in terms of concept and expressivity, was consumed in a succession. In her artworks we find, settled into an unique expression and into a vision of undisputable coherence, instances of realistic painting with apparent, figurative landmarks, dream visions with strokes of nightmare allusions, an Impressionist landscape and atmosphere, broken syntaxes, divergent codes and combinations of surrealistic elements, along with pop art overlappings, abstract and deconstructive combination games, references to oriental decorative patterns and to animal ornamentation, post-romantic hints of a symbolist kind. And then, on top of all these layers of hidden memory, we are striked by the unleashed flow of the expansive gesture, nervous brush stroke, voluptuous chromatics and rebellious temperament of the expressionist feeling. This painting makes no reference to anything outside its own structural energy, but, in a surprising move, it recomposes an entire lost diversity only by mobilizing its irrepressible inner memory, its intrinsic temporality. If painting, in general, shapes and reconstructs space, Anca Ciofirla’s painting recovers and updates time itself. The artist is painting a memory of painting, but not a factual, archiving one, but a memory of the inner transformation attained by means of the exclusive vehicle of language and codes.

Pavel Șușară