“DEPARTE, PE CÂMP, CAD C0RBII – DOMOL”

Dacă despre George Bacovia s-a spus încă de acum mai bine de o jumătate de veac că este poetul care “a coborît în Infern”, că este “omul care a auzit plînsetul universal al materiei” și, “cu instrumentele curente
ale manierismului decadent” reușțește să dea la o parte masca unei lumini “de o stranie frumusețe”. Asta credea Nicolae Manolescu, care al[turi de Eugen Lovinescu, vine să pună accentul cuvenit pe “lumina
întunericului care i-a ars ochii” și, cu o tonalitate obsesivă și monotonă produce, cu un plînset sfîșietor care urcă și se articulează din străfundurile ființei printre copaci care își plîng frunzele și caterinci care
se tînguie și în care toamna, prin mii de fluiere, cîntă o durere care nu poate fi atribuită decît întregului univers. Materia, care este, totuși, “lumină plasticizată” după cum crede Dumitru Stăniloaie, plînge, și cu
acest plînset, cu tînguitul acesta, Bacovia își compune o “mască” cu ajutorul căreia se joacă pe sine pentru a se exprima pe deplin. Ca punct înalt al oricărui simboșism, Bacovia duce cu sine un paradox, paradoxul
de a se însingura și de a se “expămînteni” într-o stranie și inimitabilă frumusețe. Călcînd apăsat pe urmele lui Eugen Lovinescu, Ovidiu Ungureanu, artistul visual de astăzi vine să sublinieze și el, ceea ce observase și Eugen Lovinescu, adică forța “cinesteziilor” pe care le produce și le folosește. Copleșitoarea dezolare pe care, asemeni lui Bacovia, artistul de astăzi o observă ( “o lume a unui anotimp cu ploi putrede, cu arbori cangrenați, limitată într-un peisaj de mahalade oraș provincial, între cimitir și abator, cu căsuțe scufundate în noroaie terne, cu grădini răvășite, cu aspre și adînci melancolii” spre a-l parafraza pe același Eugen Lovinescu ) se creează cu ajutorul limbajului fotografiei o atmosferă de plumb și o stare sufletească identică. Dacă în acest peisaj, poetul deplînge o deplină dezorganizare sufletească care te poate arunca în ispita neantului și a morții. Imaginile cu care își compune artistul nostrum universul iconic tentează ispita descompunerii halucinante a ființei organice a lumii. “Universul imaginar” compus de Ovidiu
Ungureanu este preludiul unei nevroze care este creeată de monotonia la care spiritele nobile au un antidot . Intensitățile și profunzimile dominate de nihilism și de stupoare, născute, amîndouă, dintr-un dinamic și viu-fremătind imobilism. Sinesteziile pe care ni le propune etalarea de
poezie a vizualității fotografice “I-auzi Corbii !” ne face să dobăndim o dispoziție muzicală în care dominanta venită parcă din compozițiile lui Olivier Messiaen este completată de un inedit, calm și misterios melos mahlerian. Fără inutile estetisme, atmosfera, are emoția muzicală a luminii însuflețite pentru a exprima neliniștea unor “orizonturi succesive” în care ”în zări corbii fug” pentru ca în ”trecerea” lor ”. . . și corbii se plimbă prin sînge . . . “ Și pentru că seria de imagini fotografice care compun expoziția lui Ovidiu Ungureanu ”I-auzi corbii” au originalitatea lor bucurîndu-se de “caracterul auratic” care însoțește operele de artă autentice ne invită la meditație și la contemplare.
Exercițiul fotografierii descrie spații fenomenologice cu totul inedite, spații psiho-fizice nebănuite, spații ne-euclidiene ale experienței.
Camera foto a lui Ovidiu Ungureanu ne introduce către o optică inconștientă deschizînd spații nebănuite, orizonturi fenomenologice nebănuite și făcînd loc unei optici inconștiente care face loc unui spectacol cu ajutorul căruia autorul construiește un discurs esențialmente fenomenologic care ni se înfățișează ca o realitate a lumii care înfățișează, cum ar spune Roland Barthes, ”Particularul absolut,
Contingența suverană, mată și oarecum stupidă, Acest-ul. . .”. “Misterul” semiotic al fotografiilor lui Ovidiu Ungureanu circumscrie – în sens invers faptul că prin acea opera nu vedem neaparat cîmul de la marginea
orașului și cimitirul ci însăși coborîrea în iad despre care vorbeam la începutul acestui demers de decriptare a imaginii. Iată cum, ceea ce putem “citi” în imagine este doar un alibi semiotic al etalării creativității suverane. Aici fotografia este investigate și interogată dinlăuntru experienței autorului, și, de ce nu, a “inconștientului optic” despre care scria altădată Walter Benjamin. Autorul nostru caută în fotografie nu ineditul peisajului, nu deliciile suprafeței plastic, nu textura, ci caută – cum altădată spunea Bergson – “instantaneul” care dă în vileag “Prezența”, acea prezență care prin ipostazierea unui cadru nemișcat, desprins din contingentul cel mai plat, ne redă o ”transparență abisală” care asigură, iată, o “vedere iconică”. Acesta este un motiv pentru care, asemenea lui Roland Barthes am putea spune: ”o fotografie este întotdeauna invizibilă: nu pe ea o vedem ”.

OLIV MIRCEA
Septembrie, 2024