Despre puterile privitorului

E nevoie de imaginație să surprinzi și să culegi un apus mai răsărit de soare? Probabil că nu, doar de noroc. Nici măcar un aparat de fotografiat foarte performant nu-ți trebuie că să faci o poză care să merite toate likeurile, inimioarele și uau-urile. Se poate și cu telefonul. Dovadă e lumea virtuală doldora de imagini care mai de care mai tăietoare de respirație și mai hipnotizante prin neverosimilul lor. Ba chiar prin frumusețea lor. Și atunci dacă avem parte de peste 365 de apusuri pe an, plus alte mii împărtășite generos de prieteni, rude sau necunoscuți pe FB, cine mai e curios de o expoziție de pictură în care subiectul principal cam tot acesta este? Ce noutate mai poate aduce un tablou în care lumina își pierde puterea, în care umbra își topește contururile, se întunecă tot mai mult și mai mult, până când bezna o înghite? Ce interes mai stârnește o pânză în care soarele se descompune, printr-o explozie încetinită la infinit, într-un cuvânt pe care l-ar recunoaște și copiii, dacă pictorița nu s-ar juca puțin cu el, nu i-ar mânca o literă, nu l-ar anagrama și nu l-ar transforma într-un GORAVI? Pe cine mai surprinde o linie subțire de lumină, ce abia pulsează, ce se ține undeva, în aer, și desparte pământul de cer? Cui folosește un soare palid, gata să cadă ca un fruct răscopt până la albire? De ce să te oprești în fața unei pânze din care abia de răzbate o luminiță, ca și cum ar încerca să dibuie ieșirea dintr-o apă neagră, ce e gata să o înghită? Mai mult: de ce ar face cineva o expoziție de pictură în ulei în care marea majoritate a lucrărilor să fie apusuri, temă exploatată până la sațietate de fotografii de toate calibrele și abandonată, de ani buni, de pictori? Să fie din frondă?

Să dea Flora Răducan cu tifla celor care mijesc ironic numai și când aud apus de soare, darămite să și dea cu ochii de unul? E posibil să fie și aceasta o motivație, dar am convingerea că nu e cea principală. Din câte o cunosc pe artista din Lugoj nu fronda este cea care îi activează creativitatea, ci o profundă curiozitate și o temeinică dorință de a vedea lucrurile dincolo de epiderma lor. Pentru Flora, pictura este mijlocul prin care cercetează lumea, iar expoziția de la Pygmalion are ca subiect al acestei cercetări apusul. De fapt, mai mult decât atât: lumina. În fond, chiar titlul expoziței, Despre lumină, e o evidentă declarație de intenție. Adevărat, pare riscant, aproape caduc, să refaci legătura, după mai bine de un secol, cu o importantă pagină de istorie a picturii, impresionismul, chiar cu mijloacele specifice lui. Dar tocmai aici e, cred, una dintre mizele expoziției: revizitarea originii artei moderne. Reînvățarea unui mod de a privi începuturile. Redescoperirea unuia dintre fundamentele picturii, lumina.

Dincolo de substratul pedagogic ale demersului Florei Răducan, stă o vocație de pictor în plain-air și bucuria împărtășită de a picta în și după natură, tot mai rară azi (aproape o curiozitate pentru consumatorul de artă contemporană). „Limpede nu vezi decât cu inima. Miezul lucrurilor nu poate fi văzut cu ochii”, scria Antoine de Saint-Exupéry, nu doar un obișnuit, ca pilot, cu înălțimile, ci și un rafinat desenator. Și Flora pune inima la lucru. Apusurile ei abolesc granița cer-pământ, lumina/luminile fiind elementul de simbioză între cele două, nicidecum de rupere. Agonia soarelui e surprinsă în diferite locuri, în contexte aparte, iar transpunerea ei pe pânze nu e ilustrativ-impresionistă, cum o privire neatentă s-ar grăbi să creadă, ci sunt creuzete ce conțin și o hermeneutică picturală a spațiului și a timpului. Fiindcă, așa cum spuneam, artista cercetează cu ochii și cu pensula, nu doar vede și așază culori. Ea e o alchimistă, și încă una ce știe cum și ce să caute ca să găsească. Iar diferite nuanțe ale aurului sunt în fiecare lucrare.

Un drum atent printre apusurile Florei Răducan poate echivala – pentru privitorul apt să-și reînnoiască memoria culturală și să și-o sporească pe cea spirituală – cu un ritual de trecere. Unde? Răspunsul nu e la mine, nici la pictoriță. E în expoziție și, poate, în puterile celui care o va privi.     

                                                                                      Robert Șerban